duminică, 30 octombrie 2011

Pestera Huda lui Papara




Pestera Huda lui Papara... un labirint  sapat de apa Paraului Ponor in calcarele jurasice ale Bedeleului, acolo unde furia apei a crapat stanca si a sapat galerii subterane, formand astfel cea mai lunga pestera din Muntii Trascau, strabatuta de un parau subteran lung de 2022m.


Un articol special despre pestera aveam in gand sa postez de cateva luni, insa timpul si in mica masura lipsa pozelor m-au impins sa astept momentul oportul. Dupa ce o vara intreaga ajunsesem saptamana de saptamana la portalul format la iesirea din pestera, si ceva mai rar si la Vanatarile Ponorului, acolo unde Valea Seaca, Ponor si Poieni se intalnesc si intra printr-un sifon in lumea din subteran, nu am ezitat sa facem o scurta drumetie pe aceleasi poteci ale Apusenilor, acum, in toamna, la iesirea din urma cu trei saptamani prin Trascau. Partea frumoasa este ca acum ceva luni, pe la mijlocul verii, am avut ocazia sa intru alaturi de Asociatia de Speologie, Ecologie si Turism POLARIS MED, in cadrul unei tabere nationale de speologie, pana in grandioasa Sala a Minunilor, acolo unde spectacolul subteran m-a fascinat profund. Senzatia era o alta decat cele traite pana atunci in momentele in care vizitam pesteri amenajate sau chiar si pe acelea neamenajate cum ar fi Poarta Zmeilor, tot din Trascau.



Cand am auzit ca voi avea ocazia sa intru in Huda lui Papara echipata ca la carte, cu binecunoscutul costum de neopren, casti, hamuri si corzi imi venea sa sar in sus de entuziasm... un sentiment care am convingerea ca doar acei oameni ce iubesc natura si inteleg cu adevarat cursul lumii in timp geologic apreciaza la adevarata valoare maretia carstului.
Pornesc cu bicicleta din Salciua si in ceva mai mult de jumatate de ora ajung la pestera. Tabara cu echipamentele era in fata cladirilor anexe administrate de carte cei de la Polaris Med. Pentru a omori cat mai placut timpul de asteptare inainte sa intram in pestera, caci deja primul grup intrase, iar noi aveam sa asteptam cateva ore pana acestia se intorceau, impreuna cu baietii de la Salvamont Alba si cativa membri Polaris am intins o tiroliana peste Paraul Ponor. Minutele de asteptare pareau pentru mine atunci ore... si intr-un final am auzit dinspre portal strigatele celor care ieseau din pestera. A urmat apoi echiparea celui de-al doilea grup, cu neoprenul specific, castile si incaltamintea. Eu am intrat doar cu un costum pana la genunchi si coate, peste care am luat o bluza de polar si inca un costum mult mai mare de neopren, cu gluga, pentru a-mi tine mai bine de cald. Aveam sa stam aproape 3 ore si jumatate in intunericul subteran.



Apa-mi parea atat de rece la inceput, insa o data cu primii pasi spre interiorul galeriei aproape ca uitasem de racoarea Ponorului. Datorita portalului inalt de 35m, lumina patrunde adanc in pestera. Aprindem intr-un final si frontalele si continuam explorarea. Eu eram de-a dreptul entuziasmata. Ma bucuram de-a dreptul ca un copil! Intelegeam atat de multe din modul de formare al pesterii si o apreciam la adevarata valoare, insa totusi parca a mai ramas un aer de mister si cateva semne de intrebare si asta poate pentru ca mai sunt inca multe de explorat in pestera.



Dupa ce traversam primul lac si inaintam spre amonte ajungem la Cascada Evantai. O cadere de apa cu debit puternic ce se "prelinge" in viteza pe suprafata unui bolovan, deschizandu-se precum un evantai. Trecem de ea pe corzi, cu ajutorul baietilor de la Salvamont Alba si ne continuam drumul. Atentia era maxima intrucat suprafata pe care calcam era foarte alunecoasa. Ajungem si la "inima" pesterii, acolo unde un bolovan imens s-a desprins din tavan pe cursul subteran. Speologii au numit locul "inima de piatra" intrucat forma acestuia duce spre aceea a unei inimi. Spectacolul subteran era in plina desfasurare... aveam in fata o pelicula intunecata ce prindea parca viata atunci cand imi indreptam frontala spre marmitele turbionare imense si peretii plini de lingurite.



Dupa cateva zeci de minute ajungem in locul unde galeria fosila se desprinde de galeria activa. Privind spre amonte, se deschide in partea dreapta o imensa sala ce o puteam vedea in intregime doar cu ajutorul unui reflector puternic. Sala Minunilor, o galerie ce atinge inaltimea record de 102m si 56/92m. Urcam apoi un prag de unde se deschide spre galeria activa o imagine a subternului ce inca o mai reconstitui fidel in minte. Lilieci agatati de tavan, mult guano pe jos, formatiuni carstice de toate dimensiunile si tipurile sunt elementele principale ale acelei portiuni. Si fiindca am citit ceva literatura de specialitate in ultimii ani, am apreciat existenta stalactitelor excentrice si a anemolitelor lungi de pana la 8m, ce cresc, prin aparitia lor, importanta speologica pesterii.




Huda lui Papara este unica in tara intrucat aici se gaseste cea mai mare colonie de lilieci si cel mai mare depozit de chiropterit. S-a descoperit ca fauna chiropterica cunoaste o evolutie pozitiva si constanta. Astfel ca Sala Minunilor adaposteste 60 de vagoane de chiropterit(depozite vechi de guano - excremente de liliac). Acolo parea mai calc, intrucat temperatura in Sala Minunilor poate ajunge si pana la 20 grade, iar in coridorul principal aceasta este intre 10-11,5-12 grade.


Dupa ce ramanem fascinati pentru careva zeci de minute de spectacolul subteran coboram din nou denivelarea din Sala Minunilor spre galeria activa.
La intoarcere am facut si un salt in unul din lacurile formate in galeria principala, provocarea fiindu-mi lansata de unul din membri salvamont ce ne-au insotit in pestera. Cu multa frica si picioarele aproape tremurande am sarit pana la urma in apa rece ce-ti taia respiratia. Inainte sa iesim din pestera mi-a fost aratat si unghiul de unde se vede cel mai bine Cascada Evantai. Avea o forma ciudata si intr-adevar ducea cu gandul la un evantai creponat.


In final am iesit cu bine din pestera, eu foarte bucuroasa, infrigurata spre ultima portiune a cavitatii, dar multumita pentru ca am bifat inca o experienta noua care a pornit in mine microbul pentru speo ce va fi dezvoltat in viitorul apropiat.




Acum ceva saptamani am fost din nou in Trascau si fiindca debitul era foarte mic am hotarat sa intram cat de mult reuseam in pestera, evident intr-un mod ambulant, cu pantalonii sufulcati si desculti. Cu toate ca era octombrie, toamna afara, dupamasa si apa foarte rece, ne-am incumetat sa facem si nebunia asta. Auzeam de acolo vocea pesterii... acel vuiet al apei ce parca ne atentiona sa ramanem acolo, cu toate ca apa era mica si noi doream sa ne aventuram cat mai mult. Am continuat apoi drumetia pana la Vanatarile Ponorului.




Apusul colora rosiatic cerul si natura in drumul spre dolina asa ca am luat parte la un spectacol luminos cu nuante deosebite. Coborati in dolina ne-am strecurat intr-o grota aflata undeva in partea stanga a acesteia( cum cobori in ea), iar cand am iesit de acolo era totul bezna. Am urcat cu frontala din dolina, insa indata ce luna ne-a luminat calea am continuat drumul la lumina naturala.





Eram pe șaua ce cobora in catunul Sub Piatra si vedeam de acolo manastirea cu acelasi nume sfios luminata in intunericul trascauan. Era cer senin, luna lumina cerul si pe noi, iar linistea era deplina... doar vantul te plesnea brutal pe fata si-ti amintea ca pana la urma totul nu e o poveste ci realitate. Pentru ca unele momente sunt atat de frumoase la munte incat ne par ireale, cu toate ca sunt... realitate. Imi venea sa stau o vesnicie acolo. Dupa ce o vara intreaga mi-am dorit sa ajung acolo noaptea, caci imi imaginam cum s-ar fi vazut cerul plin de stele si luna singuratica. Si uite ca-am ajuns pana la urma...




Despre Huda lui Papara am sa-ti mai vorbesc poate in alte articole, caci invitatia mi-a fost lansata deja sa mai intru alaturi de speologii de la Polaris Med in pestera asa ca, la prima ocazie nu voi da inapoi.
Cat despre pozele din interiorul pesterii si cele din tura facuta in vara trebuie sa multumesc lui Cosmin Berghean, membru fondator Polaris Med, care mi le-a pus la dispozitie.



Toamna frumoasa sa ai!

joi, 20 octombrie 2011

Tura de toamna in Cheile Rametului




Tura de toamna in Cheile Rametului a fost poate cea mai spontana din cele avute pana acum, indeferent de locatie. Se facea ca e prima zi de joi de cand facultatea a inceput si se anunta un curs de geodezie si ale doua de istorie a cartografiei, dar pentru ca era intaia saptamana, iar noi doar in anul I, orarul a fost ceva mai special. Asa ca... joia trecuta, la aproape 9 dimineata eram in fata decanatului si-i pun intrebarea stralucita colegului meu, Daniel, daca mergem la Salciua. Raspunsul a fost afirmativ, asa ca la ora doua eram deja in masina si ne indreptam catre Muntii Trascau. Nu pot continua articolul fara a spune 2-3 vorbe despre compania mea din tura acelui weekend(6-8 oct pentru ca la noi weekendul incepe de joi si se termina sambata, pentru ca duminica era concurs de orientare sportiva la Zalau!)... o companie de campion la orientare sportiva, intrucat Dani e castigator a zeci de concursuri nationale, europene, balcanice si asa mai departe...nici macar nu le-am retinut pe toate intrucat sunt multe si toate cu podium castigat. Asadar, cu un asemenea sportiv in tura am simtit si eu ca-mi misc putin picioarele si mergem in drumetie ca oamenii in putere. 


Asupra arboretului trascauan se asternuse o toamna teribil de frumoasa, a carui cromatica era creionata deja in acelasi ruginiu de octombrie si ludica nuanta rosiatica ce te scoate din monotonia culorilor de frunze imbatranite.
Cum ajungem pornim intr-o scurta drumetie spre Huda lui Papara si Vanatarile Ponorului, dar despre aceasta plimbare am sa revin cu un articol urmator... cred. 



Vineri ne trezim tarziu si pornim spre Cheile Rametului cu toate ca planuiseram sa mergem intai la Scarita Belioara. Se anunta ca vremea se va strica si frigul va lovi in sfarsit si Apusenii, asa ca pornim spre Cheile Rametului din Salciua, localitate situata pe Valea Ariesului, la 77km de Cluj-Napoca.
Traseul a fost in mare urmatorul: Salciua – Bradesti – Cheile Rametului – Manastirea Ramet , aprox. 25 km


 Mergem cu masina pana in Bradesti, pe drumul asfaltat ce iese din Salciua si  ajunge pe saua care urca de la Huda lui Papara si coboara apoi spre Vanatarile Ponorului, dupa care ne incumetam si o luam pe drumul forestier aprox. 5 km pana in Bradesti, unde dam de drumul de creasta DJ107J. De acolo o taiem pe o scurtatura recomandata de un localnic prietenos si ajungem apoi in padurea de fag unde urmarim si marcajul crucii albastre. Ciudat pentru luna octombrie ca arboretul sa-si pastreze inca frunzele verzi... peisajul mi-a parut spectaculos prin prezenta trunchiurilor extrem de lungi, de aprox. 20m cazute de partea cealalta a torentului ce se adancise si formase Valea Bradestilor, in a carei albie nu mai curgea acum apa, intrucat nu mai plouase de 8 saptamani prin acele locuri.




Trecem si pe langa un fel de stana unde, evident, cainii se iau la “harta” cu noi si nu scap fara a fi calarita de un dulau de stana “prea prietenos”... cu ganduri... “pasnice”. De la locul pazit de caini ajungem in 10min la capatul din amonte al cheilor, unde incepe catunul Cheia. Puteam alege intre doua trasee: brana caprei, pe triunghi albastru sau pe firul apei, cruce albastra. Alegem, evident, firul apei, intrucat debitul era foarte mic, iar nivelul scazuse considerabil astfel ca traversarea nu a fost una foarte dificila asa cum este in unele perioade ale anului, cand anotimpul nu e unul secetos.




De aici incepe practic drumetia propriu-zisa... Cheile Rametului sunt o rezervatie complexa, le-as numi un monument al naturii unde apa a sapat din nou, in calcare de varsta jurasic superioara, formand astfel o frumusete de chei cu turnuri, stanci abrupte, inalte de 200m, marmite gigantice si tantuci semete, pe o lungime de 2 km. Atat a sapat paraul Geoagiului( numit si Manastirii in aval de cursul mijlociu, iar in amonte Valea Mogosului) intr-un vechi platou calcaros, strajuit la nord de masivul Uzmezeu si la sud masivul Fundoi.  All in all Cheile Rametului reprezinta cel mai important obiectiv natural al partii central-estice a Muntilor Trascau si impresioneaza inca prin salbatecul zonei si prin prezenta unor plante rare, facand astfel parte din situl Natura2000. 





Am traversat cheile in directia curgerii cursului de apa. Prima jumatate o traversam cu mare usurinta incaltati, printre bolovani si nisipul aluvionar, intrucat iti spuneam ca nu mai plouase de 8 saptamani in zona. De acolo zaream cum soldatii de stanca strajuiesc cursul apei, construind astfel o fortareata milenara din piatra ce pare de neclintit. Grohotis, turnuri ascutite, creste ce ajung abia sus de tot albastrul cerului, stanci abrupte... vedeam peste tot numai stancaria calcaroasa si un fir de apa ce inca mai modeleaza cheile.






Admirand peisajul si incercand sa fur cu aparatul foto cadrele cele mai potrivite aproape ca nu am sesizat ca parcurseseram deja mai bine de 1 km prin chei. Ultima portiune insa, aveam sa o parcurgem desculti sau cel putin eu asa am parcurs-o. Cheile o cotesc la un moment dat spre versantul stang, iar acolo aveam sa gasim primul “obstacol hidrografic”. Ne descaltam si o luam la talpile goale, cu bocancii prinsi de rucsac. Intaia senzatie? Fiorul acela care-ti strapunge fiecare celula si fiecare sinapsa, dupa care adrenalina ii da de furca si incepi sa faci pasi in apa rece de octombrie. 


In cateva minute aproape ca nu mai simteam disconfort atunci cand intram in apa... totusi talpile mele erau chinuite atunci cand striveam pietrisul rectangular ce-mi impungea tot mai deranjant talpile. Si fiindca lenea a fost atat de mare am continuat sa merg desculta prin chei, fara a incalta bocancii. Ajungem in portiunea cea mai cunoscuta a cheilor, zona numita “la cuptoare”, acolo unde apa a erodat sub forma de marmite simetrice de o parte si de alta a cursului, formand astfel cei doi versanti concavi a caror curbura urca ambitios cativa metri. In zonele in care apa imi trecea bine de sezut(datorita inaltimii mele considerabil de impunatoare) porneam intr-o mica escalada pe peretii incarcati de lapiezuri ai cheilor, fara a ma uda pana la brau. 





Era zona unde traversarea se facea ori pe cabluri ori pe firul apei, insa ezitam sa ma tin de cabluri, intrucat vazusem la un moment dat un spit iesit din stanca si am ezitat sa ma mai folosesc de ele, mai ales ca astfel imi testam capacitatile echilibristice varandu-mi picioarele si mainile printre sentuletele din perete.
Apa cea mai mare a fost la cuptoare, insa am trecut-o tot pe margine.
Eram deja ajunsi la portalul cheilor, o spartura in piatra unde baltea din nou apa. “Poarta Rametului” cum este numita formatiunea, prin care trece paraul Geoagiu sau Ramet, lunga de 8m, lata de vreo 3-4m si inalta de 5-6m. O puteam lua deja in dreapta lui unde incepea poteca, intrucat aici se intalneau cele doua marcaje, crucea si triunghiul albastru.Chiar inainte cu 50m de portal cobora de pe versantul stang poteca de pe brana caprei marcata cu triunghi albastru. Facem ultimele poze abuzand de functia de timer a aparatului foto, dupa care ne schimbam hainele. Dupa o ora petrecuta cu picioarele in apa si doar in maiou pun o pereche de pantaloni mai grosi pe mine si un polar calduros si o luam din loc. 




Aveam de mers acum 4-5km pana la Manastirea Ramet, iar de acolo trebuia sa facem cale intoarsa pana la Bradesti unde lasaseram masina, iar apoi spre Salciua. Ziua e scurta acum, la 7 jumatate noaptea-si capata teritoriul si innegreste cerul...
Am ramas uimita sa observ cat de mult se construieste in Comuna Ramet, catunul Sureni mai exact... era plin de case de vacanta si cabane, devenind astfel mai mult un sat cu functie temporala, sezoniera. Trecem de Cheile Manastirii si intram  in Geoagiu de Sus, acolo unde se gaseste Manastirea Ramet si de unde incepe drumul asfaltat spre Teius. Imi aminteam de acele locuri intrucat fusesem in aIV-a cu d-na. invatatoare, insa soborul de maici a fost harnic intre timp, iar enoriasii cu dare de mana si au mai aparut de atunci in curtea manastirii cateva cladiri anexe. Manastirea, monument istoric, e tare ingrijita si fiindca am ajuns dupa ora 18, am prins si slujba de seara. Cateva momente de reculegere au fost numai bune pentru a porni din nou la drum cu o mai buna ordine in minte si suflet. Ne mai plimbam putin prin curtea interioara a manastirii frumos ingrijita, pozam biserica veche si plecam presati de timp spre Bradesti.







La intoarcere aveam de ales intre patru variante: tot prin chei, eventual pe brana caprei, insa aveam doar o frontala la noi si am ignorat din start varianta, pe un traseu slab marcat cu punct rosu ce porneste undeva dintre Cheile Rametului si cele ale Manastirii pe care noi insa nu l-am zarit cand mergeam spre Manastire asa ca nu am riscat sa ne intoarcem atat de mult si sa nu-l gasim deloc, un altul ce urca pe Valea Uzei, bunicel, sau ultimul, pe care de altfel l-am si ales pentru ca parea cel mai dur la urcare, ce mergea pe o poteca marcata cu punct rosu pe langa peretii Cheilor Manasturii, aducandu-ne undeva in nordul lor, pe un drum pietruit ce ne ducea intr-un final pana la Bradesti. 




Ne-am luat cu povestile si urmaream in pas grabit poteca ce taia drept fiecare panta. Dur, dar bun pentru picioare frumoase. Era o lumina crepusculara cand noi eram deja sus pe șa. Am dat in drumul pietruit si am mers minute bune. Trecusera cateva masini pline pe langa noi asa ca trebuia sa luam la pas fiecare kilometru pana in Bradesti. Dam la un moment dat de cateva case pierdute parca in negura noptii ce se asternuse deja printre livezile pomicole din stanga drumului. Un localnic binevoitor ne indruma sa scurtam drumul cu 2 km urmarind poteca ce cobora chiar prin curtea lui. Zis si facut! O luam din nou pe drumul de care ce se zarea din ce in ce mai slab. Auzeam afundat in monotonia inserarii motorul masinilor si ne intrebam mereu daca erau cumva goale si ne-ar fi putut lua si pe noi...
Dam din nou de drumul principal. Infometati dupa o zi intreaga de drumetie, impartim ultima ciocolata ca intre prieteni si singurele guri de apa ramase si urmarim din nou drumul pietruit. Deja Luna era deasupra noastra si lumina discret, asa ca mergeam cu lumina naturala, fara a mai aprinde frontala. In departare zaream Teiusul luminat. Grabeam si mai mult pasul... priveam in directia Bradestiului si nu zaream nimic. Urcam cate o colina si ne spuneam ca dupa ea trebuie sa fie, insa nimic...si tot asa pana cand am inceput sa omoram timpul de mers ascultand melodiile din playerul telefonului meu. Ce-mi aduc acum aminte? Albatros – “Doi nebuni” , pentru ca se potrivea foarte bine cu al nostru context si Smokie – “Living next door to Alice”, daca tot aveau sa concerteze la Cluj peste doua seri. Zaresc la un moment dat printre frunze o lumina nu la foarte multi kilometri. El era, Bradestiul! Am grabit pasul si mai mult, fredonand acum "Simply the best"... era o super atmosfera. Eram pur si simplu al naibii de fericita pentru ca hoinaream din nou pe drumuri noi, imi placea compania si nu-mi venea sa cred ca la acel moment nu aveam pur si simplu nici o grija. Si cum sa nu strigi atunci “I’m simply the best!”, dupa cum o canta si Tina Turner. 


Ultima scurtatura a fost pe o poteca ce a taiat o serpentina cu o bucla mare si ne-a scos fix in ograda unui localnic. Ajunsi la drum zarim in sfarsit borna care ne indica faptul ca eram in Bradesti. Satul era inecat parca in bezna noptii... doar latratul unor caini mai indica prezenta vietii pe-acolo. Doar la o casa zarisem lumina, iar singurul stalp de lumina(cu bec) era la birtul din sat, langa biserica unde lasaseram si noi masina, la altitudinea de 985m, dupa cum spunea ceasul destept al lui Dani ce a pus satelitii in miscare. 

Urcam apoi in masina si o luam spre Salciua, pe acelasi drum de care. Am numit masinuta un veritabil 4X4, intrucat tragea in panta asa cum masinile grele o fac. Am oprit pentru cateva minute pe saua care urca de la Huda lui Papara pentru a privi inca o data cerul luminat de Luna, insa nu am zabovit mult intrucat sufla cu putere un vant rece ce-ti taia pur si simplu cheful de a tine aparatul foto nemiscat. De acolo in mai putin de 5 min am ajuns in Salciua si bine c-am ajuns cu bine... cu o mana de poze frumoase adunate din una din cele mai frumoase drumetii ale mele, intr-o formula ce se anunta a fi refacuta de fiecare data cand va fi un weekend numai bun pentru a porni la drum acei “doi nebuni ce strabateau pe-nserate padurea”, dupa cum spunea si cantecul.



Iti las si un link pentru o auditie placuta!
Albatros Galati – Doi nebuni , daca tot a fost piesa turei din Cheile Rametului


Zambete multe si sincere!
Cu bine!


Mii de scuze pentru calitatea penibila a pozelor incarcate. Am o problema cu blogul, iar de cateva zile incerc sa uploadez pentru articol pozele si nu functioneaza, din aceasta cauza unele sunt cu dungi(dupa nenumarate incercari tot asa au fost postate). Daca stie cineva un leac pentru problema astept cu drag sa-mi fie divulgat si mie!

Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...