ArtGeo Life

Vf. Peleaga - un vis devenit realitate

2012-01-07T18:56:00.002+02:00

"Muntele se savureaza cu lingurita, nu se mananca cu polonicul"

-----------------------------------------------------------------

Despre ultimele zile din an si inceputul lui 2012...

Am ales sa-mi petrec acele cateva zile in Retezat, la Cabana Lolaia. Stiam ca o parte din aceia ce i-am avut ca si companie in acele zile tinteau spre cateva drumetii montane pe timp de iarna, asa ca nu m-am dat la o parte de la o astfel de experienta.

Pornim in 30 dimineata din Carnic si urcam in liniste spre inaltimi. Valea Pietrele aveam sa o traversam in totalitate dupa care, la intoarcere aveam sa alegem intre un traseu circuit pe Valea Rea sau inapoi pe Pietrele. Oboseala de dupa sarbatori si mai ales aceea acumulata cu o noapte inainte ca noi sa pornim drumetia mi-au dat o stare ce s-a cuantificat intr-o adevarata provocare pana a ajunge pe varf. Pana la Gentiana am luat deja o masca galben-verzuie pe fata, o fizionomie chinuita si o pereche de ochi somnorosi. Cu ambitie, pentru ca altfel nu o pot numi la starea in care eram, mi-am promis ca voi ajunge pe varf, oricat de slabita si de rau ma simteam.

In tot acest timp peisajul montan de iarna nu ne oferea prea multe. Culmile Stanisoara si Pietrele apareau din cand in cand de dupa ceata ce le ascundea, iar imaginea dinspre nord, spre Depresiunea Hategului, nu mai era aceea cu care eram ibisnuita caci nu se vedea deloc. Era o monotonie trista... albul zapezii imbibat cu griul cetii nu-mi oferea prea multa satisfactie.

La Bordu Tomii facem o oprire pentru cateva poze dupa care o luam in sus pe valea glaciara, spre Caldarea Pietrele. Ajungem si la lacul de la 1990m, Pietrele, unde luciul apei era inghetat si acoperit de zapada. Doar marcajul ne indica prezenta lui acolo, insa pe masura ce ne indepartam acesta se pierdea in ceata.
O cotim apoi spre stanga, pe traseul de iarna care ne scotea undeva intre Vf. Custura si Coltii Pelegii. Prin patura de ceata se zareste deodata o sfera aurie. In cateva secunde apare soarele si peisajul alb se deschide in fata noastra. Vedeam Curmatura Bucurei, Vf. Custura Bucurei, piciorul Culmii Pietrele, Bucura II si Bucura I. Bucuria nu a tinut insa pentru mult timp. Ceata a revenit si imaginea panoramica era barata din nou. Apucaseram sa zarim urmele pe unde aveam sa urcam... ca norocul ca zapada fusese batura cu o zi inainte de cativa montaniarzi care fusesera pe varf. O urcare serioasa de aprox. 200m diferenta de nivel ce ne-a scos direct in creasta.

Ajunsi in creasta contenesc sa scot aparatul foto ce-mi venea in acele momente sa-l arunc la cat era de greu. Continuam apoi spre Coltii Pelegii, pe buza Caldarii Berbecilor.Tin minte ca imi era atat de rau incat la fiecare oprire de cateva secunde ma asezam respirand cu greu. Insa in ciuda starii de disconfort ma ambitionam imaginandu-ma pe varf, gandindu-ma ca in sfarsit voi ajunge pe "acoperisul Retezatului", dupa ce de mai bine de doi ani tintisem varful de peste 2500m.
In acele momente, pana sa ajungi pe varf te cuprind tot felul de ganduri. Dupa mine se tinea doar gandul ca, de ceva saptamani am terminat un articol aici, pe blog, promitandu-mi ca in 2012 sigur voi ajunge pe Peleaga. Si uite ca era penultima zi din 2011, iar eu eram atat de aproape de Peleaga si un vis nascut in mine de doi ani se metamorfoza in sfarsit in realitate.

La 1 minut sa ajungem pe varf se intampla ceva ce mi-a facut sa afirm ca cineva, acolo sus, rasplateste si implineste toate dorintele... Ceata disparuse total de pe varf, noi eram deasupra plafonului de nori, iar soarele izbea cu razele-i aurii in zapada cristalina. Marea alpina era extraordinara... se ridicau din cand in cand spre departari valuri de ceasa dupa care se cufundau din nou spre caldarile glaciare.
Am atins varful cu o lacrima prelinsa pe obraz... poate si inghetata de la cele -15 grade si vantul ce sufla extrem de tare. M-am pus jos si am privit pentru cateva minute una din cele mai frumoase imagini ale muntelui pe timp de iarna. Era un sentiment inaltator, o bucurie copilareasca, o satisfactie imensa... era acea stare de multumire cand stii ca in sfarsit ai realizat ceva, ca ti-ai indeplinit o dorinta, o ambitie.

In departare se zarea piscul Varfului Retezat de prin plafonul de nori, iar in plan apropiat inspre est cele doua Papusi ce-si aratau stancaria de prin marea de ceata. A fost extraordinar! Mi-am reamintit inca o data cat de norocoasa sunt pentru ca fac lucrurile care le fac... pentru ca am puterea, sanatatea, familia, prietenii, suportul material si spiritual pentru a trai astfel de clipe.

Ne intoarcem pe aceeasi ruta, caci era destul de tarziu, se innopta repede, iar pe Valea Rea sigur pierdeam cateva ore bune spargand zapada. La coborare puterile mi-au revenit, caci o astfel de reusita rasplatita cu o panorama incredibila nu putea altceva decat sa te incarce cu energie pozitiva pentru anul ce venea. Printre povesti si impresii ajungem la Lacul Pietrele si urmarind traiectoria urmelor noastre ce le facuseram la urcare ajungem intr-un timp bun la Gentiana unde ramanem cam o ora pentru a savura un suc binemeritat dupa atatea ore de drumetie si insetare. O luam din loc pe intuneric, la pas si cu frontalele pe pozitii. Ajunsi din nou la Cabana ne intampina turistii care venisera acolo pentru Revelion si alaturi de care am petrecut, asa cum se cuvine, in zilele ce au urmat.

Reusita de a ajunge la sfarsit de an pe Peleaga ma face sa cred si mai mult in fiecare dorinta, tel, pasiune si nebunie ce mi-o pun in gand... toate se indeplinesc mai devreme sau mai tarziu! Peleaga ramane deocamdata cel mai inalt varf urcat pana acum, 2509m, si singurul de peste doua mii si jumatate. "Am mancat cu lingurita..." dupa cum imi spunea cineva si consider ca am meritat, pe buna dreptate, panorama primita pe varf. Ce surprize imi va aduce 2012 in materie de drumetii montane nici eu inca nu stiu... vreme buna sa fie si compania pe masura frumusetii muntelui!

Inchei asa cum am si inceput, cu o vorba auzita pe munte de ceva timp:

"Muntele se savureaza cu lingurita, nu se mananca cu polonicul." (Emilian Cristea)

Un an de excelenta va doresc, dragi cititori!

Cu multmiri pentru pozele 7, 10, 11, 12, 13, 23, 36, 37 lui Viorel Pop.

La Multi Ani!

2011-12-29T02:40:00.001+02:00

Retrospectiva anului 2011 ...

E bine ca am ajuns la sfarsit de an in postura de a nu stii macar cu ce sa incep, pentru ca au fost atat de multe lucruri intamplate, experiente noi, locuri descoperite si oameni dragi alaturi de care am impartit emotii de bucurie.

A fost un an in care am sarit de cateva praguri cu bine, mi-am dat seama ca uneori, "ca sa mergi mai departe inseamna sa stii cand sa te opresti", mi-am dat seama ca portofelul e "cel mai sensibil organ" si mai ales ca... unii oameni te ranesc atat de tare prin felul lor de a fi, incat "ar trebui sa se puna un gratar la intrarea in orice suflet. Ca sa nu se mai bage nimeni in el cu cutitul"(Marin Sorescu). Insa e bine pentru ca la final de an pot afirma ca m-am straduit, pe cat posibil, sa invat din greseli, din tampeniile pe care le faci doar pentru ca esti... un "neinitiat' in viata.

Cat despre multumiri, trebuie sa amintesc, indirect, de toti acei oameni care m-au sustinut si ma sustin in demersul meu geografic inceput deja de 5-6 ani.
Multumesc acelora care au contribuit, intr-o mai mica sau mai mare masura, la evoluarea mea ca si om intai de toate si apoi ca viitor geograf.
Multumesc acelora care m-au urnit din casa si alaturi de care am bifat zeci de drumetii frumoase pe parcursul acestui an.
Multumesc din inima prietenilor care s-au interesat, atunci cand a fost nevoie daca "sunt OK" si mai ales acelora alaturi de care am pierdut nopti, prea multe pentru a fi numarate, bucurandu-ne de varsta frumoasa pe care o avem.
Dar nu in ultimul rand, multumesc sincer acelora care nu m-au sustinut, care nu au crezut in mine, care mi-au ingreunat teribil parcursul vreunui proiect derulat pe perioada acestui an. Multumesc acelora care au ras atunci cand era de ascultat, multumesc acelora care au plecat atunci cand era de stat, care au stat atunci cand era de mers, care au vorbit atunci cand era de tacut si care nu m-au ajutat atunci cand era de ajutat. Acelora le multumesc teribil de tare pentru ca mi-au dat ocazia sa-mi demonstrez mie, de nenumarate ori, ca ambitia e cel mai rezistent scut la toate loviturile... iar perseverenta cea mai taioasa sabie.

Pentru la anul sper sa aveti cu totii sanatate, bani si prieteni in cantitatile si de calitatile pe care voi le doriti si la care faceti fata. Sa va mearga bine, dar sa si munciti pentru asta, si sa va bucurati de prezent asa cum este el, pentru ca toate din jurul nostru le primim in urma gandurilor noastre. Fiti pozitivi, sperati, credeti si multumiti apoi pentru ceea ce aveti!

Incercati sa gasiti momente de relaxare, sa va detasati de toate, caci doar atunci esti fericit in adevaratul sens al cuvantului... Gasiti-va un loc in natura unde va simtiti acasa, un munte de care sa va indragostiti, un copac de care sa vreti sa va sprijiniti ani intregi, o stea care sa fie a voastra si sa visati cu ochii deschisi cand o priviti... incercati sa intelegeti mai mult conexiunea noastra cu natura.

Incercati sa fiti mai buni si sa iubiti mai mult!

ArtGeo Life continua si in 2012! Articole mai multe, poze mai bune, documentatia mai stufoasa, povestile mai inedite, locatiile exceptionale. Asa ca, va dau intalnire tot aici si anul viitor!

La Multi Ani cu geografie!

Cheile Vălișoarei și Cetatea Trascăului

2011-12-28T16:07:00.000+02:00

Asa cum ne-am format obiceiul, miercurea e zi de drumetie asa ca am hotarat sa luam din nou la pas teritoriul Trascaului si anume Cheile Aiudului/Valisoarei, dupa care urma sa poposim si la Cetatea Trascaului.

Pornim intr-o dimineata teribil de racoroasa si o ceata ce nici cu brisca nu reuseai s-o tai din Cluj. Ne oprim pe Dealul Feleacului pentru a admira peisajul. Culoarul Somesului era cufundat in ceata. Nu am numit mare alpina ceea ce vedeam intrucat era neadecvat si am improvizat denumirea de "mare de Cluj".Am continuat apoi spre chei.
Aproape de Piatra Secuiului, ce bara cu stancaria-i aparitia razelor de soare ale diminetii, am tacut cu totii pentru cateva minute si am privit... Pink Floyd - Wish you were here, geamurile deschise, aerul rece ce intra in masina si pelicula naturala... a fost... indescriptibil!

Ajunsi la intrarea dinspre Buru a cheilor hotaram sa o luam pe versantul stang unde gasim Panoul 1 de la Traseul tematic B amplasat in urma Proiectului "Biodiversitatea - Comoara ascunsa a Cheilor Valisoarei". Ne facem o idee despre traseu si pornim pe punctul rosu. Cum urcam aveam in stanga noastra, cam la 1km de chei(locul unde ne aflam noi) Coltul Dalta, un gigantic pinten stancos orientat spre soare. Noi ne apropiem tot mai mult de Coltul Diacului.

Printre arbustii de macies, tufisurile de porumbar si paducel incarcate de chiciura gasim intr-un final cea mai buna varianta spre Pestera Sandului, o grota a carei deschidere in calcarele jurasice iti dadea impresia ca ascunde un labirint subteran inpozant. Ei bine, n-a fost asa... Insa in ciuda acestui fapt am descoperit acolo si ceva lilieci agatati de plafon.

La intrarea in pestera gasim un panou care ne anunta de prezenta unui cuib de acvila deasupra gurii de intrare in cavitate. Din ce-am citit acolo, se pare ca acvila de munte, specie ocrotita de lege, cuibareste in Cheile Aiudului la cea mai joasa altitudine din Europa.
Ne intoarcem apoi din nou la traseul principal, spre Izvorul Fantana Dacilor unde fanetele si padurile din apropiere sunt un loc prielnic pentru aparitia unor specii rare de orhidee, Ura si Capusnica, ocrotite de lege.

Poteca intra acum in padurea de foioase (etajul gorunului fiind reprezentativ aici), ocolind Coltul Diacului si Coltul Cetatii. Ajungem la panoul care ne indica Padurea de Stejar Pufos. Despre stejarul pufos aflam din manualele de geografie ca este o specie mediteraneana si submediteraneana ce urca in latitudine pana la 45-50 grade. Pe acel panou scria faptul ca aceste asociatii sunt raspandite in zonele de centru si de vest ale tarii, insa din cate am citit eu in literatura de specialitate, stejar pufos apare (insular ce-i drept) si prin zona Moldovei, iar acum ceva ani am vazut in Judetul Buzau padure de stejar pufos. Ca si trasaturi specifice ale spejarului pufos pot si amintite prezenta frunzelor acoperite cu perisori, scoarta brun-negricioasa si adanc crapata, ghinda si inaltimea mai mici decat la celelalte specii de stejar.
Ramanem cateva minute bune acolo, privind in fata Valea Rachisului. Se spune ca in acea zona ar fi existat o cetate, insa nu s-au gasit urme de asa ceva nici in ziua de azi.

Hotaram sa o luam putin prin padure pentru a ne apropia de stancaria Valisoarei si a privi de sus panorama cheilor. Ne-am strecurat printre arbustii teposi, grohotis, arbori incovoiati si am ajuns intr-un final pe un pinten calcaros ce parea cam vertical de jos din chei.
Vedeam de acolo versantul drept al cheilor, Coltul Bogza de strajuia drumul ce strabatea cheile, Coltul Data si in plan indepartat Cetatea Trascaului, unde aveam sa ajungem.

Coboram apoi spre vale pe un drum de care si ca s-o scurtam o taiem prin padurea de pe marginea drumului, sarim la sosea si traversam acum cheile in sesn opus, de-a lungul paraului Aiudului care a sapat cheile si care uneste astfel Valea Ariesului de Valea Muresului. Inaltimea de 100-150m a peretilor calcarosi parea de acolo mult mai semnificativa. Ii vedeam cum se inalta spre cer si strajuiesc Valea Aiudului de o parte si de alta la distante ce variaza intre 25 si 150m. Ca si varfuri de remarcat sunt Vf. Rachis - 779m, pe langa care am trecut noi si, de partea cealalta a cheilor, Vf. Bogza Valisoarei, 827m.

Din punct de vedere genetic, cheile s-au format prin fenomenul de captare. Astfel, dinspre Mures a inaintat regresiv un rau ce a sapat in calcarele jurasice si a patruns in Depresiunea Rametea, unde exista un rau al carui curs curgea spre nord.
La intoarcere aveam in partea noastra stanga Coltul Vilii, dupa care Tancul Cetatii si intr-un final, Coltul Bogza. Fiindca aveam de ajuns si la Cetatea Trascaului, iar ziua era scurta, ne punem in gand sa revenim intr-o alta zi in chei pentru a face traseul de pe versantul drept unde vasuseram deja si gura de intrare intr-o pestera.

Din Coltesti eram ca si ajunsi la cetatea cu acelasi nume. O frumusete de ruina cocotata pe coama unui deal, de unde vizibilitatea in jur era una foarte buna. Urcand spre zidurile cetatii imi imaginam cu fusese devastata, dar in acelasi timp si cat de strategic era amplasata, pe varful unei klippe calcaroase.
Construita la sfarsitul sec. al XIII-lea, cetatea a apartinut initial subvoievodului Thoroczkay fiind o cetate locuibila si cetate de refugiu. A fost ridicata in urma invaziei tatare de la 1241 cand mongolii ai devastat imprejurimile. Doua sute de ani mai tarziu cetatea este confiscata de Matia Corvin, revine in scurt timp nobililor maghiari din Trascau, insa este devastata la 1510 de taranii lui Gheorghe Doja. In final, la 1703, este devastata de catre trupele imperiale austriece.

Au ramas astazi cele doua turnuri, cateva ziduri ce le legau, iar in partea de sud se poate destinge cu usurinta corpul cetatii ce continea cateva camere si curtea interioara. Mi-a parut un loc extrem de frumos, unde privelistea spre Piatra Secuiului sau Cheile Aiudului e incantatoare.
Zidurile se partreza inca bine, iar turnul mare, inalt odata de 20 de metri, ramane inca un martor al istoriei. Pe fatada sudica a acestuia este si o placuta scrisa in maghiara si cu ajutorul "translatorului" aflu ca a apartinut familiei Thoroczkay din Trascau.

La finalul zilei ma declar multumita de tura facuta si mai ales de amintirile frumoase ce ne-au ramas dupa o zi presarata cu tot felul de... intamplari cu final fericit.

Pe data viitoare!

Cascadele din Valea Mării

2011-12-23T19:18:00.000+02:00

Coborand de la refugiul Buta facem un ultim popas la Cascadele din Valea Marii, o salba a caderilor de apa ce se bucura de admiratia drumetilor prin prisma peisajului spectaculos.
Din zona numita "La Fanate" schimbam directia si o cotim spre stanga, urmarind un alt drum forestier pana la un moment dat cand ne abatem si de la acela si intram prin padure. Lasam rucsacii jos si continuam fara ei spre amonte, pe cursul drept al Vaii Mării, ce se varsa in Paraul Lazaru.

Din ce-am citit unii ar considera a fi cinci cascade de-a lungul vaii, altii sapte, insa un lucru e sigur: cea mai impunatoare dintre acestea este o cadere de apa de 30-35m ce "țâșnește" printr-un jgheab adancit in partea superioara a pragului si se deschide precum un evantai spre baza acesteia.
Tot urcand pe bolovani si trunchiuri cazute ajungem si la un prag neted peste care se pravalise un bolovan ce-l acoperea sub forma unui plafon inclinat inspre cursul raului. Din prea multa neatentie sau euforie atrag albinele dupa mine si nu scap pana nu ajung a fi intepata de una din ele exact pe gat. Durere, amorteala si nimic mai mult... noroc cu apa rece de munte (vezi cantecul "Apa de izvor").

La un moment dat mi se atrage atentia sa intorc privirea spre un versant de pe malul stang al vaii. Il privesc si din complezenta apreciez colosul de stanca, insa abia dupa cateva momente observ adevarata fata a stancii... la propriu. Imaginatia umana gaseste din textura colturilor de piatra fizionomia unui batran incruntat, ce strange din buze si sade fara nas privind spre caderile de apa insirate spre amonte. Se numeste Sfinxul Lazaru' sau Sfinxul din Retezat si se spune ca ar fi cel mai bine observat doar pe aparatele si camerele foto. E bine, la imaginatia mea cate si mai cate mi-ar fi putut trece in minte despre batranul impietrit de atata incruntare...

Urcam spre amonte(cred ca e pleonasm) si traversam pe cealalta parte a apei. Ajungem in sfarsit la Cascada Mare unde prezenta ei e anticipata de vuietul apei ce rasuna tot mai impunator. Debitul era scazut, caci nu mai plouase in Retezat de mai bine de o luna. Totusi, apropiindu-ne de baza cascadei particulele de apa in suspensie umezeau timid epidermele noastre. In tot acest timp vuietul cascadei bolborosea necontenit o poveste a muntelui intaleasa doar de batranul incruntat.

Ramanem cateva minute la soare langa apa. Priveam de acolo jocul picurilor si-mi amintesc cum urmaream parcursul apei de acolo, de sus, de pe prag si pana jos, unde lovea cu brutalitate pietrele vesnic ude. Uneori apa lovea cate un colt de stanca si se spulbera in aer in mii si mii de picaturi.
Un curcubeu isi face aparitia la baza cascadei... raman fascinata si de aparitia lui, dupa care aleg sa inchid ochii si sa ascult povestea apei. Doar atunci am inteles cu adevarat ce-avea sa-mi transmita. Vuietul cascadei devenise subit o muzica de relaxare ce-ti alunga parca toata incordarea din tine. As mai fi ramas ore in sir ascultand natura, insa trebuia sa ne intoarcem si acasa.

Am facut cale intoarsa, trecand pe langa acelasi Sfinx morocanos si aceleasi albine ce m-au transformat intr-o intepata, dupa care am luat din nou rucsacii in spate si-am coborat pana la 66A.

De acolo, povestea s-a mutat in alti munti...

Muntii Piule - Iorgovanu si Muntii Godeanu

2011-12-22T12:33:00.002+02:00

Despre tura din Retezatul Mic(si Godeanu) de la mijlocul lui septembrie as putea sa scriu articole intregi, insa pentru ca multe tin de sfera "povestilor pentru nepoti", am sa ma limitez doar la partea geografica a circuitului facut pe taramul calcarului si am sa inglobez intr-o singura postare multe informatii, imagini si descrieri.

-----------------------------------------------------------

Masivul a carui structura geologica difera de cea crestelor montane vecine se individualizeaza prin aparitia carstului alpin(cel mai bine dezvoltat aici din tara) ce apare in peisajul montan sub forma unor pereti abrupti, verticali, a unor chei, doline, campuri de lapiezuri, avenuri, țancuri si creste ascutite, vai fara apa unde apar adesea saritori sau izvoare ce se pierd prin infiltratii in subteran. Datorita grosimii considerabile a calcarelor si a proceselor de tectonizare la care au fost supuse pachetele de calcare au aparut aici avene adanci (una din cele mai mari verticale absolute din tara fiind de 114m, avenul din Stana Tomii). Relieful semet al carstului de creasta (se dezvolta in zonele inalte ale muntilor unde calcarele apar suspendate deasupra altor tipuri de roci) sufera actiuni de dezagregare si dizolvare, ceea ce duce la aparitia reliefului exocarstic unde impresionante sunt varfurile sub forma de martori de eroziune si cel endocarstic ce uimeste prin aparitia avenelor adanci si a pesterilor ce ascund formatiuni spectaculoase.
Acestea fiind spuse in introducere, pot afirma cu incredere ca traseul desfasurat pe durata a doua zile in Muntii Piule-Iorgovanu si putin din Godeanu, este in top trei cele mai frumoase(din perspectiva geografica) pe care le-am bifat pana acum.

Pornim de la Refugiul Salvamont Buta si avem ca prim obiectiv Vf. Piule, cel mai inalt din Retezatul Mic. Aveam de urcat blocul calcaros al Gurganului pe unde nici nu ne-am imaginat... Urmarim banda galbena pana la un punct, dupa care incercam o scurtatura prin Cusma Gurganului. Am reusit si de aceasta data sa ma tin in fruntea grupului. A fost o urcare ce m-a incantat prin gradul de dificultate, avand o panta extrem de abrupta, neumblata, pe unde apareau fracvent urmele caprelor negre.
Ajung a doua pe varf si acolo ma intampina un peisaj ce mi-a starnit o emotie puternica. Am ramas pe varf in tacere mai bine de 10-15 min pana ce au ajuns si ceilalti. Niciodata nu mai avusesem ocazia sa stau atat de mult, singura(aproape), in liniste, pe un varf... 2081m m-au ridicat indeajuns de aproape de cer pentru a ramane cateva minute intr-o cu totul si cu totul alta lumea decat cea in care suntem obisnuiti sa traim...
O pereche de soimi planau in jurul varfului, parca survoland popasul nostru acolo. Era atat de ciudat caci priveam zburatoarele de sus.

Creasta Oslea/ Muntii Valcan

Retezatul Central

Lacul Ivanu/ Valea Cernei

Depresiunea Petrosani

In vest aveam sa vedem o parte din traseul de creasta ce urma sa il parcurgem, in est zaream Depresiunea Petrosani, iar spre sud aveam Muntii Valcan de unde Creasta Oslea ni se arata impozant. Continuam putin spre Culmea Piule-Plesa pana intr-un loc numit "Piatra Alba", un versant calcaros expus la soare unde am vazut pentru intaia oara, in mediul lor natural, flori de colt. Erau multe, firave, albicioase, poroase si tremurande in bataia vantului.

Floare de colt (Leontopodium alpinum)

Floare de colt/ albumeala

Ne intoarcem pe Vf. Piule de unde aruncam o privire spre Jugul Gurganului, dupa care pornim spre "moara dracilor", pe creasta intr-un traseu nemarcat. Am ales varianta aceasta pentru ca eram insotiti de prietenii de la salvamont ce ne-au fost ghizi pe toata durata sederii noastre acolo. Acea portiune pana sa intram in traseul marcat cu punct galben de pe Scorota cu Apa mi-a parut impresionanta.

Cheile Scorotei

Fata cu Lastuni

Coltii Tomii

Era in amurg atunci cand noi coboram jgheabul Scorotei. Trecem in graba pe langa stana si o luam prin Cheile Scorotei unde aveam sa facem o oprire si la Pestera Nr. 4. Se innoptase deja si din pacare am ratat peisajul stramptorat al cheilor. Ca sa ajungem la Pestera Nr. 4 ne abatem in stanga de la traseu, urcam putin dupa care ne pitim prin usa pesterii si inauntru suntem. Mi-a parut spectaculoasa galeria subterana, cu formatiuni carstice diversificate, stalactite, stalagmite, curgeri parietale, dar toate astea pana la un punct... la un moment dat se deschide un avem de care nu mai putem trece decat pe corzi. Am mai ramas putin la explorat prin pestera timp in care pe lentila obiectivului s-a depus condensul, iar toate pozele au iesit neclare...

Poteca a dat intr-un final in drumul ce urca pe Valea Jiului de Vest pana mai sus de Cabana Campusel. Era o noapte straniu de frumoasa... luna, o sfera gigantica albicioasa, lumina drumul fara probleme asa ca am stins frontalele si am continuat feeric spre cabana. Un ceai de șovârf si apoi somn pana urmatoarea zi cand aveam sa continuam traseul...

-------------------------------------------------------------------

A doua zi de drumetie trebuia sa ajungem in Muntii Godeanu, Vf. Paltina si Piatra Iorgovanului, faimosul martor de eroziune despre care s-au scris atatea legende.
Urcam o portiune pe drumul asfaltat dupa care o luam prin padure si ajungem intr-un final in gigantica Caldare Soarbele. Urcam Muntele Soarbele ce se arata inofensiv in stanga noastra, insa pana sa ajungem pe la 2000m, cat arata harta, am avut ce urca. Muntii Cernei se vedeau foarte bine, iar pe masura ce urcam in altitudine Barajul Ivanu lucea tot mai vizibil in departare. Asteptam restul grupului aproape o ora in zona Seii Paltina, dupa care urcam o parte din noi pe varful cu acelasi nume.

Varful Parea precum o cetate, construit din lespezi dispuse una peste alta orizontal. Auzisem cateva legende despre acel loc de la oamenii de munte ce umblasera pe-acolo, cum ca s-ar deschide o grota pe timp de ceata... ce pot spune eu este faptul ca ajunsa pe varf, am imbratisat momaia grandios cladita si am repetat acelasi ritual prin care inaltam muntele punand o piatra in varful ei, asa cum am fost invatata. Acolo am facut poate cele mai frumoase poze de pana acum... locul e exceptional, iar legendele despre "muntele extraterestrilor" iti impun parca un "efect Placebo" in ceea ce priveste abordarea varfului de 2149m de pe teritoriul Muntilor Godeanu.
Coboram spre Saua Paltina si traversam apoi Curmatura Soarbele, "granita" dinte Godeanu si Retezat, indreptandu-ne spre Piatra Iorgovanului ce se arata impozant din departare, sub forma unui pinten albicios orientat spre cer... Vedeam de acolo celebra platforma de nivelare Borascu despre care invatasem cu ceva timp in urma. Era din nou o imagine panoramica ce-mi confirma cele aflate in literatura de specialitate si starnea in mine o si mai mare pasiune pentru drumul de a investi in minte, prin cunoastere, inceput de 5-6 ani. Si fiindca am ocazia acum, reamintesc faptul ca, un geograf complet nu va fi niciodata acela care nu va corela informatiile teoretice cu cele descoperite in teren, pe ca oricine si oricand poate asimila din sursele stiintifice, insa fara macar a cunoaste realitatea geografica la parametrii din teren.

Tracem pe langa Stanuletii Mari si Mici, printre lapiezurile si campurile de doline ce modificau considerabil peisajul montan. Fara sa imi dau seama ajung sa merg de una singura... iarasi eu si gandurile mele, muntele si adierea vantului. Urc fara rabdare pe martorul de eroziune unde gasesc un aspect nemaintalnit de mine pentru un varf de munte.

De pe Piatra Iorgovanului(2014m) privind spre vest observ in departare Vf. Paltina de pe care tocmai coborasem. Aveam in fata o imagine ce mi s-a intiparit in minte care nici in manualele de geografie nu se gaseste... cea a carstului alpin, a panoramei catre Stanuletii Mari, a unei zone speologice inca neexplorate.
Unice in calcarele Iorgovanului sunt cele mai lungi lapiezuri din Romania, de zeci de metri, numite in literatura de specialitate si caneluri. Acestea reprezinta santulete formate prin coroziune pe roca de calcar, fiind reprezentative aceste lapiezuri de perete pe suprafetele cu declivitate ridicata. Aceste forme exocarstice apar in zonele care sunt o mare parte din an acoperite cu zapada, ele provenind prin actiunea apelor de topire, numindu-se "caneluri nivale".

Ce am simtit atunci pe Iorgovan (Piatra lui, ca sa nu se inteleaga gresit! ), e inutil a descrie aici, in cuvinte... e vorba de acele momente pentru care trebuie sa te lupti in viata pentru a obtine cat mai multe... e vorba de acele clipe in care conexiunea ta cu natura opreste parca timpul in loc pentru ca tu sa-ntelegi complexitatea ta ca si individ, integrata intr-un ansamblu nu doar teluric, ci si cosmic .
Am coborat de pe Piatra Iorgovanului cu o parte din mine mai altfel...o parte schimbata... total. Ceva am lasat acolo... insa am luat cu mine lucruri mult mai importante...

Ne continuam drumul pe carstoplena Albele, avand in dreapta noastra Gauroanele, singura caldare glaciara in calcare din tara noastra. Poteca urca si cobora si iar urca si iar cobora printre jnepeni, pajisti alpine si grohotis, pana ajungem la o deschizatura spre lumea subterana - Avenul Kiss - unde cu greu reusesc sa nu strivesc din neatentie florile de colt adormite pe marginea adanciturii in calcare.

Ne indreptam apoi spre Platoul Dragsanu, unde peisajul se schimba complet. Trecem si pe langa gigantica ravena Bolborosi unde procesele erozionale, in conditiile prezentei unui strat de sol subtire si a vegetatiei sub forma de pajisti alpine, au sapat un organism torential in continua extindere si adancire.

Urmarim curba de nivel de pe Dragsanu unde astept din nou restul grupului cateva minute bune, timp in care privesc cum soarele apune pe dupa crestele Godeanului. Intr-o lumina crepusculara continuam pana ajungem in Saua Butei Mici unde coboram la Taul Butii, nu inainte de a ne infructa din tufele bogate cu afine. Noaptea isi luase tributul pana ajunseseram noi la refugiul salvamont, locul de unde am dat startul cu o zi inainte uneia din cele mai frumoase drumetii. Stelele erau agatate pe cer, iar luna avea sa-mi fie un sfetnic bun in acea noapte.

Nu pot incheia articolul fara a multumi din suflet celor doi colegi, gazdele noastre din Retezatul Mic, Adi si Loli, pentru acea parte din infinit pe care-am descoperit-o in acele cateva zile petrecute "la ei acasa".

Si pentru cei care nu stiu inca pretul drumetiei, va spun ca, am dat inscrierea din septembrie la a doua facultate pe tura la munte din Retezatul Mic. Iar daca unii ar considera-o nebunie, eu o consider o "intamplare"... o alta "coincidenta" a Universului...

Cu prima ocazie ma reintorc in Retezatul Mic! Dar in perioada admiterii oare?

,,Nu există alt acces spre ştiinţă decât uşa pe care ne-o deschide natura.

Nu există alte adevăruri decât cele pe care le găsim în natură.'' (Luther Burbank)

Muntele Mare - Rezervatia geobotanica "Șesu Craiului - Scărița Belioara"

2011-12-18T17:44:00.003+02:00

De ceva timp vroiam sa ajung si prin Scarita Belioara, rezervatie despre care auzisem si citisem cateva lucruri interesante pe care vroiam sa le vad cu ochiul liber, intr-o drumetie prin stancaria Muntelui Mare.

Mergem cu masina (Jeep-ul cum ii spunem noi) pana in Posaga de Sus de unde o luam la picior pana spre marginea satului, urcand pe langa paraul Rastoaca. Traseul avea doua variante, ori prin dreapta, urmarind punctul rosu - traseu circuit, ori stanga urmarind crucea rosie ce ajunge pe creasta, pe langa Vf. Muntele Plaiului(1371m) dupa care se continua pana la Statiunea Muntele Baisorii. Alegem varianta traseului circuit urmarind punctul rosu intrucat aveam mai multe de vazut, pentru ca morfologia, vegetatia si peisajul rezervatiei difera considerabil de la o extremitate la alta, iar acest lucru aveam sa il descoperim in tura facuta in Muntele Mare.

Rezervatia vazuta de pe Platoul Sipote, Muntii Trascau

Rezervatia vazuta de pe marginea de nord-vest a Masivului Bedeleu, Muntii Trascau

Rezervatia complexa "Sesu-Craiului - Scarita-Belioara" constituie un rest al unui platou calcaros ce cu timpul a fost erodat de apele provenite din precipitatii, sapand continuu, pana l-au adus la infatisarea de astazi. Aspectul este unul inedit, intrucat structura geologica diferita a partii ne nord, constituita din sisturi de varsta paleozoica, si cea a partii sudice, unde reprezentative sunt micasisturile(roca compusa din cuart si mica) si paragnaisele(roci sedimentare metamorfozate) au dus la o diferentiere semnificativa a morfologiei reliefului. Astfel, in partea sudica reprezentative sunt abrupturile si peretii verticali ce adapostesc cateva pesteri, iar in partea de nord caracteristica principala o constituie prezenta versantilor ce coboara in linii domoale. Platoul calcaros se imparte in doua compartimente, unul estic acoperit de padurile de conifere, Scarita-Belioara, a carui altitudine maxima atinge 1382m(Vf. Scarita), si cel vestic, Sesu-Craiului, cu Vf. Plaiului de 1371m, sector acoperit cu pajisti. Tura noastra a urmat mai intai partea estica, pe la baza abruptului sudic, a continuat apoi pe marginea acestuia, pe platou, ajungand in partea vestica si revenind apoi spre poalele vestice ale abruptului Belioarei.

Daca geologia rezervatiei este una inedita, in ceea ce priveste vegetatia se poate vorbi de prezenta unor endemisme si superlative pentru anumite specii. Datorita expozitiei versantilor, partea sudica, cu pereti verticali si insoriti, ofera conditiile dezvoltarii unor specii termofile sudice. Specia de origine mediteraneana, Saponaria Bellidifolia, atinge aici cea mai nordica raspandire si specii precum argintica a carei aparitie din Scarita-Belioara este unica in Apuseni(fiind si o specie relicta), strugurii ursului sau Gentiana - cupa de calcar ce se situeaza sub altitudinea lor obisnuita confirma importanta stiintifica si valoarea peisagistica a rezervatiei. Eu una am fost uimita sa gasesc la sfarsit de luna octombrie zeci de plante inca in floare, viu colorate, cu frunzulitele inca verzi, pline de roua, insa cea mai spectaculoasa mi-a parut trecerea de la fagete la padurile de pin si arbusti alpini.

Pentru inceput, toate bune si frumoase. Peisajul se arata extrem de spactaculos. Urmaream un drum de care in a carui parte stanga sedeau abrupturile albicioase ale Belioarei de unde se zareau ici-colo, pe cate un prag pete de culoare reprezentate de arborii cocotati pe stancarie. Poteca devenea din ce in ce mai stramptorata si urca neincetat prin padurea de fag. Ei bine, de la un punct gata cu distractia... nici urma de marcaj, insa poteca se vedea cat ce cat serpuind peste portiuni de grohotis si trunchiuri cazute. Se vedea ca e o zona neumblata, salbatica. Patul de frunze nu mai fusese calcat, intrucat acoperea de cele mai multe ori poteca.

Fuseseram anuntati ca traseul e foarte slab marcat, asa ca ne-am propus s-o scoatem la capat intr-un final si sa-i dam bataie urcarii, foarte buna de altfel pentru un antrenament serios de alergare montana. Dani, prietenul de drumetie, o lua tot mai tare, iar eu ma tineam dupa el, cat puteam ce-i drept. El - sportiv de performanta, eu - hoinara amatoare(fosta sportiva de performanta...). Pana la primul popas, dupa aproximativ o ora de urcare, m-am incalzit de-a binelea asa ca am trecut la tehnica "babei Dochia", insa nu pentru mult timp...
Ajunseseram aproape in cea mai estica extremitate a stancariei Belioarei pe la 1100m dupa cum arata harta, cu 400m urcati in altitudine de la punctul nostru de plecare. Panorama oferea o priveliste a Culmii Muncelului ce despartea Valea Belioarei de Valea Pociovalistei, ce inca-si mai pastra cromatica verzuie. Zaream o parte din versantii estici al Belioarei si, chiar in fata noastra, se arata printr-o stancarie sfioasa si partea dinspre amonte a Cheilor Pociovaliste.

Continuam urcarea in acelasi ritm, pe o poteca ce ingloba calea a trei marcaje acum, dupa ce o portiune buna nu mai aparuse nici urma de marcaj. Pe langa punctul rosu ce aparea din cand in cand rasar triunghiul rosu si cel albastru. Asadar continuam urcarea prin padurea de fag si deodata apar semne concrete ale vegetatiei ce ne spun ca am urcat in altitudine. Peisajul se schimba subit si apare o portiune de padure arsa(dupa trunchiuri ne dam seama ca erau conifere), dupa care fagetele sunt inlocuite de padurea de pin si brad in interiorul careia se pierde poteca.

Intraseram intr-o padure deasa, virgina, linistita, cu muschi fraged si zeci de crengi ce-ti barau calea. Erau semnele ce ne indicau salbaticia zonei. La un moment dat, apare pe trunchiul unul molid si patratul rosu, indicand limita rezervatiei. Deodata peisajul se schimba in ceva si mai spectaculos. Iesiseram din padure, iar poteca ducea acum pe marginea abruptului.

Piatra lui Bleant - 1368m

Imi parea ca totul e in armonie acolo. Era o imagine de-a dreptul spectaculoasa... jnepenis, arbusti pitici, pini, stancarie, ceata ce se lasa in departate si picuri ce se prelingeau alene pe acele coniferelor. Eram profund uimita de metamorfoza peisajului intr-un ansamblu atat de bine imbinat. In stanga noastra era un valcel adanc, ce se termina cu turnuri de stanca verticale. Dintre acestea remarcam Vf. Coltul Bleantului, 1368m ce te opreste pur si simplu din loc pentru a-ti ciocni privirea de frmusetea ce ne-o oferea abruptul de calcar. Era pur si simplu o stare de beatitudine...

Amfiteatrul stancos - Groapa Mare

Vf. Scarita, 1382m atinge altitudinea maxima, insa pentru ca nu am abuzat de functia GPS a superceasului lui Dani, spun doar ca s-ar putea sa fi ajuns acolo, pentru ca ne-am abatut de la poteca de mai multe ori pentru a urca tot felul de stancarii si varful unor turnuri.

Poteca usor vizibila acum se continua spre vest, lasand in stanga noastra abruptul sudic al Belioarei. Ne apropiam de compartimentul vestic al restului de platou calcaros, Sesu-Craiului, al carui aspect de platou schimba infatisarea peisajului. Deosebirea de roca dintre partea nordica si cea sudica se regaseste in conformatia reliefului, astfel incat partea de nord apar versanti ce coboara in pante domoale. Datorita expunerii versantilor despre care vorbisem si mai sus, partea nordica a acestora, umbrita, racoroasa si mai umeda decat cea sudica, este bine impadurita. Aici, sunt reprezentative asociatiile de pin silvestru si larice ce constituie fragmente relicte ale padurilor stravechi. Inaintand spre vest, lasam tot mai mult in urma padurea de conifere si patrundem pe teritoriul pajistilor.

Urmarim poteca, insa marcajele dispar subit. Aruncam o privire spre nord unde zarim in departare si Statiunea Muntele Baisorii, dupa care ne continuam drumul. Ne luam cu vorba si dusi ne lasam de povesti pana cand ne dam seama ca nu am vazut nici o poteca ce o cotea spre stanga. De intors nu vroiam sa ne intoarcem asa ca o taiem direct prin padre, peste trunchiuri cazute, odroaie de crengi si stratul instabil de frunze alunecoase. Pentru ca tot nu stiam unde vom ajunge, caci am "luat-o ca taranii in jos" dupa cum spuneam si atunci, pe deasupra ne mai si grabim in coborarea noastra condimentata cu alunecari spectaculoase si salturi peste trunchiurile gigantice. Zarim intr-un final un torent cu foarte putina apa si ii urmam cursul. Ajungem intr-o poienita unde eu fotografiez uimita zeci de plantute in floare ce inca mai rezistau la sfarsit de luna octombrie.

Ajungem intr-un final la baza peretilor de stanca, iar eu rasuflu usurata, insa nu pentru mult timp. Consultand harta descoperim ca suntem defapt aproape de Valea Săgagea, iar calea cea mai rapida cale de a ajunge pe Valea Belioarei, unde am lasat masina masina, era sa urcam si apoi sa coboram, evident, Dealul Bilii ce despartea cele doua vai. Taiem vertical fruntea dealului si observ cu "bucurie" ca aveam ceva de urcat pana sa ajungem pe coama. Peisajul partii vestice a versantului sudic prezenta acelasi aspect spectaculos al stancariei, cu turnuri inalte, abrupturi lipsite de vegetatie si ici colo, cate-o grota sapata sus in calcare.

Trecem pe langa cateva salasuri pentru animale foarte, foarte rustice, insa deteriorate de vreme. La distanta zarim in sfarsit urma de om... o localnica grabita ne intreaba daca nu i-am vazut caii, insa raspunsul nostru a fost negativ... Nu sta la taclale si ne ureaza pe fuga ziua buna, dupa care o zbugheste spre stancaria Belioarei la baza careia apare padurea pictata in nuante calde. Mergem dupa dansa la o distanta de cateva sute de metrii si din fotografie in fotografie ba la cate-o floare, ba la cate-o frunza, observ ca am dat in poteca. Mare ne-a fost uimirea sa vedem ca-i si marcata... crice rosie si punct rosu. Era chiar poteca pe care trebuia s-o urmam noi din partea nord-vestica a Sesului-Craiului si pe care n-am mai gasit-o. Ajungem la un moment dat intr-o ograda mare, frumos cosita, unde ii dam drumul coborarii pe iarba uda. Ajungem intr-un final de partea cealalta a unei porti traditional cioplita... bine ca usa era deschisa si am iesim fara probleme, insa si mai mare mi-a fost bucuria pentru ca nu era urma de caine caci avuseram ceva antecedente nu prea roz cu patrupedele din zona chiar la inceputul drumetiei. Dupa putine minute aungem in sfarsit la punctul de unde incepuse traseul nostru, iesind acum din partea stanga a bifurcatiei.

Mai zabovim pentru cateva poze dupa care urcam in masinuta noastra draga si gonim spre Cluj foarte bucurosi de tura reusita. Dream Theater in difuzoare si o cina delicioasa la Restaurantul Cortez unde am fost tratati ca la carte (in ciuda aspectului nostru de "oameni care vin de la munte", dupa cum ne-am scuzat la intrare)... cam asa s-a terminat o zi demna de adaugat in seria celor ce trebuie reeditate.

Au mai ramas multe de vazut in rezervatie si ma gandesc aici la pesterile neexplorate, insa bolovanul nu se muta din loc, iar timp sa le facem pe toate este destul, asa ca... pe data viitoare!

Muntii Igniș - Cascada Covătari

2011-12-09T23:08:00.001+02:00

Din seria Exchange EGEA Cluj-Napoca si EGEA Sighetul Marmatiei face parte si traseul facut in a3-a zi petrecuta in Maramures undeva mai la aer curat, in Muntii Ignis. Aveam de vazut Cascada Covatari sau Cascada Runcului dupa cum am gasit a mai fi numita.
Pornim dimineata din Sighetul Marmatiei si ne indreptam spre Sapanta. Inca de pe drum priveam cu atentie locurile in care ma aflam teoretic pentru intaia oara si practic pentru a doua oara, intrucat mai fusesem prin Sapanta atunci cad eram de-o schioapa. De la Sapanta aveam sa mai urcam cativa km cu masina dupa care o parcam in zona numita "la Borcut", locul unde se gaseste si un izvor mineral, inchis acum, datorita accidentelor mortale petrecute acolo acum ceva timp. Urcam astfel pe malul drept al Sapantei pana dam de un pod de piatra unde o cotim la dreapta. Era locul de confluenta al Vaii Runcului, pe cursul careia se afla si Cascada Covatari, cu Sapanta. Trecem pe langa o cariera de andezit unde inevitabil imi incarc rucsacul cu 1-2 bolovani ca amintire din muntii vulcanici.

Poteca serpuia incet, ba mai departe, ba mai aproape de albia vaii. Peretii alternau, ba mai apropiati, ba mai departati, ba aproape verticali, ba cu multe praguri. Fagetul era acum colorat in nuantele toamnei, iar intreg peisajul era acela tipic al unei luni ce incheia sezonul fara zapada. Apa Vaii Runcului inghetase si doar repezisurile si micile caderi de apa de pe multiplele praguri ale cursului de apa mai dadeau dinamism locului. Covorul de frunze fosnea mereu sub picioarele noastre ce alterna cu vuietul apei ce se auzea mereu de dupa umarul drept.

Zarim intr-un final la cativa zeci de metri o parte din cascada si rasuflam usurati... Facem popas la foisorul amenajat deasupra cascadei dupa care pornesc la inspectat zona de pe pragul de deasupra caderii de apa. Aveam in fata un țanc vertical de bazalt ce strajuia malul stang al vaii. Apa sapase aici un jgheab pe unde curgea vuind apa Runcului, afluenta de dreapta a Sapantei. Coboram apoi pe o poteca accidentata in albia ingusta a vaii cu aspect de defileu si traversam de pe malul drept pe cel stang peste un podet natural, mai exact un trunchi gros de fag cazut peste cursul apei. Lemn ud si alunecos... cu grija si picioarele putin tremurande am reusit sa-l trec cu bine. Imprejurul cascadei inghetasera firisoarele de apa ce curgeau efemer, zidind astfel un voal alb in pragul de bazalt inalt de 10-15 m ce formase caderea de apa a carei zgomot continua suparator.

Pulberea de apa in suspensie dadea o umiditate mare in fata cascadei asa ca ne grabim cu facutul pozelor atat pe grupulete cat si individual. Mai arncam o privire cascadei dupa care facem cale intoarsa aprox. 4-5 km pana la drumul forestier, unde lasaseram masinile.

Toate bune si frumoase, insa inainte ca noi sa gasim poteca spre cascada, pentru ca nu exista urma de marcaj turistic am ratacit cateva ore pe o alta vale, cea a Sapantei in cautarea cascadei. Urcseram atunci o portiune buna pana am ajuns la o exploatare forestiera unde intrebam una-alta.

Aflam ca suntem pe valea gresita, iar sungura varianta era sa facem cale intoarsa, episod care face parte din seria:"ce fac geografii ca sa nu se piarda?" Raspunsul: intreaba! Ei bine am intrebat si am facut cale intoarsa, am urcat, am coborat, ne-am mai speriat intre noi cu povesti despre jivinele paduri insa, intr-un final, am gasit si drumul bun. Un lucru e sigur: distractia de pe traseu prilejuita de intoarcerea unei bune portiuni si cautarea potecii au fost sarea si pipetul turei din Muntii Ignis, finalizata cu zambetul pe buze si multumirea ca am mai fost inca intr-un loc nou de unde am cules, si de aceasta data, amintiri frumoase.

Anul viitor voi reveni in zona pentru a descoperi si mai multe din frumusetile muntilor vulcanici, insa pana atunci din poveste mult mai este...
Drumuri bune!

Retezatul Mic - Vf. Custura, 2457m

2011-12-01T19:22:00.001+02:00

Pentru ca montaniarzii au cu ce se mandri peste tot in lume cu muntii nostri frumosi am ales ca astazi, 1 Decembrie, sa postez un articol mai special despre Retezatul Mic. Tin "ascunse" de cateva luni imaginile surprinse in acele cateva zile de drumetie prin Retezatul Sudic sau Calcaros cum mai e cunoscut.

Retezatul Mic este reprezentativ in tara noastra prin cea mai larga arie de raspandire a carstului alpin, ceea ce da regiunii acea autenticitate si originalitate a reliefului... am regasit acolo panorame nemaiintalnite pana atunci in vreun masiv montan, calcare la 2000m, lapiezuri imense si abrupturi spectaculoase. Carstul de creasta aparut prin prezenta calcarelor suspendate deasupra altor tipuri de roci formeaza un relief semet. Roca sufera aici intense procese de dezagregare datorate contrastelor mari de temperatura si dizolvare produsa de ploi si zapezi ce-au jucat un rol important in morfologia de astazi a reliefului.

Calcarele jurasice si cretacice puternic fisurate, dar si absenta covorului vegetal foarte gros au permis ca apele sa se infiltreze in frofunzime, adunandu-se si formand mai apoi un rau subteran ce iese tocmai la Izvorul Cernei.
Insa mai multe lucruri despre calcarele din Retezat am sa vorbesc la momentul potrivit, in viitoarele articole despre traseele pe Vf. Piule sau Piatra Iorgovanului.

Refugiul Buta - Saua Plaiului Mic - Vf. Custura e traseul ales pentru intaia zi de drumetie in Retezatul Sudic. De pe prispa refugiului vedeam cum se inalta Papusa Custurii din care se desprinde Culmea Straunele, Saua Plaiului Mic si Vf. Buta. Refugiul e ascuns in caldarea cu acelasi nume si parea localizarea ideala pentru o cabana din visele copilariei noastre... intr-un loc rupt de lune, ce te obliga sa privesti fascinat spectacolul natural ce-ti transmite o varietate de sentimente.

De la refugiu urmarim marcajul crucii rostii ce ne duce pana sus in Saua Plaiului Mic, urcand de la 1600m la cat e refugiul pana la aprox. 1900m. Mergem o scurta portiune prin padurea de conifere dupa care ni se deschide un culoar strajuit de o parte si alta de jnepenisul des. Pe masura ce urcam gaseam in spatele nostru o panorama tot mai spectaculoasa. Am lasat in spate refugiul ce se zarea tot mai mic in decorul natural. Culmea Piule-Plesa se arata din ce in ce mai mult si reperam astfel cu ajutorul ghizilor salvamontisti Vf. Piule pe care aveam sa urcam urmatoarea zi.

Ajung printre primii in Saua Plaiului Mic unde vad peste jnepeni imaginea partii de nord si centrale a Retezatului. Dupa cativa pasi se arata un peisaj care pur si simplu m-a blocat. Recompun fidel si acum pe retina acea imagine... era una din cele mai frumoase panorame montane ce mi-a dat pur si simplu emotie atunci cand am avut-o in fata. Era unul din momentele acelea ciudate in care iti vine sa plangi, dar nu stii de ce. Insa incercand sa-mi explic acele trairi mi-am dat singura si raspunsul... e acel fior placut ce te strapunge atunci cand iti dai seama ca esti un norocos, ca ai primit un cadou de la divinitate avand posibilitatea sa fii in locuri ce te incarca prin frumusetea lor cu energie pozitiva, cu putere, speranta si bucurie. E precum o resplata. Iar atunci cand imi dau seama ca sunt o norocoasa( poate doar avand in fata astfel de panorame)... pentru ca am sansa si puterea sa calatoresc, sa descopar muntii asa cum sunt ei, dar mai ales sa invat ceva de la cele locuri si sa port mai departe povestea acelor colosi de stanca.

Priveam de la departare caii salbatici ce pasteau in apropierea taului din Plaiul Mic, Taul Papusii. Aveam in fata marea caldare policompartimentata a Bucurei, cea mai vestita din lantul Carpatilor, Curmatura Bucurei ce se continua cu Bucura II, Bucra I, apoi Portile Deschise, Vf. Judele, Caldarea Slaveiu, iar de cealalta parte regaseam Piscul Pelegii, Vf. Peleaga si Papusile(Mare si Mica). Valea Lapusnicului Mare se auzea slab vuind in tacerea muntelui ce era tulburata din cand in cand de nechezatul cailor suparati de prezenta noastra acolo. Aici Lapusnicul desparte cele doua culmi principale ale masivului, avand cel mai mare bazin hidrografic din masiv.

Ma intorc la restul grupului si continuam urcarea spre Papusa Custurii. Avem in continuare in partea stanga peisajul Retezatului Central ce se vedea acum din alt unghi. Eram mai aproape de cele doua papusi si vedeam deja Saua Pelegii. Intr-un final ni se arata in departare stralucind sub Soare Lacul Ghimpele sau Peleaga, aflat intre cele mai inalte doua varfuri din Retezat, Peleaga(2509m) si Papusa(2508m) si de unde porneste torentul Lapusnicului. Tot din acea zona, intorcandu-ne putin privirea spre vest, catre Caldarea Bucurei, a carei parte sudica se mai zarea doar, am reperat si doua din marea familie a lacurilor de vale insirate in caldarea complexa. Lia si Ana apareau ca doua petece albastrui nivelate ce stateau cocotate pe pragurile glaciare.

Urmarind marcajul benzii rosii(de cand am dat in Plaiul Mic) strabatem urcusul parca interminabil spre varf. Dam brusc de partea vestica a Caldarii Custurii de unde vedem ochiurile de apa albastre pierdute printre campurile de grohotis. Ocolim putin caldarea in care se gasesc Taurile Custurii a caror suprafata a scazut considerabil in urma lipsei precipitatiilor din ultimele luni. Varful se vedea acum foarte aproape. Grabesc pasul si in scurt timp ating momaia de piatra.

Bucurie, entuziasm, adrenalina... am ajuns pe varf, la 2457m! Eram intaia oara pe Vf. Custura asa ca am repetat ritualul invatat acum un an atunci cand ajungi prima data pe fruntea unui batran de piatra, pe varf. Am multumit muntelui si l-am inaltat punand o piatra in varful momaii... e un sentiment atat de sublim!

Stam cateva zeci de minute pe varf si admiram pelicula ce rula in fata noastra. Priveam de sus Depresiunea Petrasani, vedeam in fata noastra Muntii Valcan, iar daca priveam spre est reperam si Straja, iar in departare Parangul. Insa nici spre vest panorama nu trada spectacolul ce muntele ti-l ofera de fiecare data cand esti la inaltime. Vedeam Culmea Straunele cu Vf. Pinului, apoi Culmea Piule-Plesa cu Vf. Piule, in plan indepartat Oslea, iar cel mai departe in zare, Valea Cernei. Tot de sus priveam si Valea Marii, ce despartea Culmea Marii de Straunele, acolo unde aveam sa ajungem peste cateva zile in drumul spre casa cand am cotit-o putin pentru a vedea si Cascadele din Valea Marii.
Puteam repera atat de multe de acolo. Invatam pentru a nu stiu cata oara geografie la inaltime, sus, de pe varf. Si asta-mi place enorm la munte. Faptul ca inveti atat de multe la fiecare tura, descoperi si privesti altfel locurile daca ai fost acolo, intelegi mai bine natura si o iubesti din ce in ce mai mult pe masura ce devii dependent de drumetie.

As fi ramas acolo mult si bine, insa trebuia sa ajungem din noi la refugiu asa ca facem cale intoarsa nu inainte de a ma cocota pe o lespede suspendata deasupra abruptului din Caldarea Custurii. De acolo arunc o privire spre Taul Tapului, inca un ochi de apa bifat a fi reperat ce sedea in caldarea cu acelasi nume, marginit de Vf. Tapului si Vf. Mare. Portile Inchise se vedeau si ele. Mi-am pus in gand, acolo pe varf, ca in viitorul nu foarte indepartat sa descopar si acele abrupturi mai de aproape, asa ca am mai scris un rand pe lista locurilor de vazut in 2012.

La coborare imaginea panoramica se compunea in plan indepartat din Muntii Godeanu, apoi Iorgovanul precum o cetate, Valea Lapusnicului, Vf. Dragsanu si Vf. Buta. Soarele cobora tot mai mult la orizont, iar umbra muntelui taia pe jumatate crestele. Isi facusera treaba bine... ne oferisera rasplata de care aveam nevoie prin maretia peisajului. Si un lucru e sigur: am ramas fascinata pentru a nu stiu cata oara de tot ceea ce ascunde "taramul fermecat cu ochi albastri".

Pentru ca Retezatul e un brand european printre montaniarzi, am ales ca astazi sa scriu despre partea sudica a acestuia, mai rar inclusa in circuitele montane in comparatie cu partea nordica a masivului. Am ales a scrie despre o bucata dintr-un tinut al inaltimilor si al vanturilor permanente unde ghetarii montani au modelat relieful, iar calcarele l-au impodobit cu doline, sectoare de chei, pesteri, avenuri, abrupturi albicioase, campuri de lapiezuri printre care se strecoara speciile relicte de flori de colt, iar prezenta caprelor negre intregeste valoarea muntelui de calcar.

Vor urma alte doua articole despre Retezatul Mic, despre endocarstul de creasta si farmecul acestui munte.

Sa aveti cat mai multe ture in Carpatii Romanesti cu vreme buna, alaturi de oameni ce iubesc muntele si la cat mai multe panorame care-ti taie rasuflarea prin splendoarea lor si-ti transmit emotie.

La multi ani de 1 Decembrie!

Turism urban in Sighetul Marmatiei - unde se agata harta-n cui

2011-11-27T16:50:00.003+02:00

Cu trei saptamani in urma ne-am urcat intr-o zi de joi in tren si am calatorit spre nordul tarii, acolo unde se agata harta-n cui, la Sighetul Marmatiei. Cu ce ocazie? A avut loc partea a doua a exchenge-ului intre entitatile EGEA Cluj-Napoca si EGEA Sighetul Marmatiei, dupa ce la sfarsitul lui octombrie i-am avut noi ca oaspeti pe studentii sigheteni; a fost acum randul nostru, al Clujenilor, sa vizitam si sa descoperim o parte din nordul tarii.

In Bocicoiul Mare aveam sa locuiesc pentru cateva zile, la 18km de Sighetul Marmatiei. Un loc unde istoria unei tari ascundea multe povesti, acolo unde ucrainenii ce vietuiesc acum pe pamant romanesc tin sarbatorile de iarna dupa calendarul vechi, unde in case gasesti crucea ucraineana si vorbitori de limba celor de dincolo de Tisa. La telefon aveam deja retea de Ucraina, iar daca priveam pe geam vedeam la 100m, pe malul drept al Tisei "tara rusilor", Ucraina. Politia de frontiera misuna necontenit pe sub geamurile noastre...

Vineri de foarte dimineata pornim spre Sighet, municipiu ce inglobeaza aprox. 50 000 de locuitori, centru cultural si economic al Maramuresului Istoric. Oras cu o istorie a carei radacini par a se trage din perioada traco-dacica (cel putin in contextul toponimic) intrucat numele orasului provine din traco-dacicul "zeget".E o parte a tarii cu un trecut crestat de-a lungul vremii de amprenta pe care evreii si comunistii au lasat-o orasului adormit acum sub ghearele istoriei, acolo unde Iza se varsa-n Tisa, iar apa lor duce parca departe istoria acelor locuri ce-ar trebui cunoscuta de noi toti.

Sighetul a dat lumii oameni de seama, referindu-ma aici in primul rand la Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace in 1986, insa a si adus in umbra elitele Romaniei prin prisma regimului comunist, in Inchisoarea de la Sighet si tot de aici s-au cufundat parca spre adancurile lagarelor evreii, foarte numerosi inainte de Holocaust.
Pe itinerarul zilei de vineri aveam trecute o sumedenie de obiective ale orasului, insa am vazut doar o parte din ele intrucat unele erau inchise, altele se inchideau cu putin timp inainte sa ajungem noi sau pur si simplu erau prea departe de locul in care ne aflam.

Biserica Reformata e primul obiectiv vizitat si din cate-am retinut se spune ca ar fi cel mai vechi lacas de cult din Maramures(partea interioara a turnului clopotnita descoperita in urma cutremului din 1844 ce dateaza din sec. XIV), iar sub ea ar fi existat un altar dacic.

Trecem pe langa Casa Memoriala Dr. Ioan Mihay de Apsa, inchisa, si ne indreptam spre Monumentul Sapunului acolo unde se spune ca ar fi ingropat sapun fabricat din evreii exterminati in lagarele naziste(unde era pus lacatur). Despre acest subiect am citit ceva pareri pro si contra, insa pentru ca nu reprezinta un domeniu de interes pentru mine veridicitatea informatiei nu voi insista asupra acestei chestiuni . Ramanand tot in aceasta sfera ne-am indreptat spre Cimitirul Evreilor, inchis si el. Mi s-a spus ca s-ar deschide doar o data sau de cateva ori pe an la ceva sarbatoare specifica lor. Totusi ne-am cocotat pe garduri si am reusit a surprinde cateva imagini cu locul unde erau inmormantati odata marii rabini. In acest context am sa las un link pentru cei interesati in aprofundarea subiectului ( click aici ).

Revenim spre centrul orasului la Muzeul Etnografic al Maramuresului acolo unde am aflat si ne-am imbogatit cunostintele despre traditiile si obiceiurile maramuresene, despre specificul acelor locuri. Printre exponate se numarau arcadele de usi si ferestre traditionale, cu motivul soarelui si al atei impletite ce sugereaza vesnicia, unelte pentru munca la camp, piese de mobilier, icoane, portul popular, tesaturi, masti si costumatii specific maramuresene folosite in jocul caprei, ursului sau drama liturgica a Viflaimului, ce astazi le vedem si la noi in orase o data cu venirea sarbatorilor de iarna.

Continuam circuitul nostru turistic spre Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, "Memorialul Durerii" asa cum este cunoscut, ce scoate intr-o lumina crepusculara ceea ce a fost perioada comunista in Romania si mai ales ce a lasat in urma prin cruzime si inconstienta(pentru ca altfel nu pot sa numesc). Este vorba despre un proiect la care si pentru care au lucrat istorici, designeri, artisti plastici, academicieni, victime ale comunismului si multi altii pentru a reconstitui, cat mai fidel, emotia istoriei si fiorul trecutului. Pentru ca eu asta am simtit cele aproape doua ore, mult prea putine, petrecute in fosta inchisoare comunista.
Coridoare lungi, impodobite cu usi stramte si metalice, un aer rece pierdut intr-o lumina funebra, gri-albastruie. Incaperi mici, intunecate, de peretii carora stau frumos aranjate si placut la primul contact vizual marturiile socante ale detinutilor comunisti. Tineri, intelectuali, femei ce si-au lasat copii acasa, preoti sau simpli tarani, cu totii au scris pentru noi, acolo... la Sighet, o pagina pentru istorie.
Imi revin in minte acele cateva scrisori trimise de catre detinuti acasa... cereau biscuiti, untura, imbracaminte, ata de cusut, sapun, insa cel mai terifiant era faptul ca ei cereau sa fie asteptati acasa, pentru ca se vor intoarce... insa nu mai aveau s-o faca pentru ca mureau ori de foame, ori de frig, ori in camerele de tortura intunecate unde erau udati cu apa si tinuti acolo cateva zile, ori de boala.

Cand am intrat in celulele in care a murit Iuliu Maniu sau Gh. I. Bratianu, cand am vazut zgariat pe sapunul primit in pachetul de acasa de una din detinute: "Te iubesc mereu, Nicu", cand am vazut metodele de tortura sau cand am privit de la ultimul etaj, printre straturi de sarma, coridoarele inecate intr-o liniste cutremuratoare m-am intrebat doar ce-as fi fost eu daca m-as fi nascut cu 50 de ani mai repede... Te asalteaza atunci siruri de intrebari, iar si iar...
Cert este ca ceea ce s-a relizat astazi in fosta inchisoare, modul in care arata acum si informatiile regasite acolo fac din "Memorialul Durerii" cel mai important proiect dedicat de societatea civila reconstituirii si analizei trecutului comunist, unic in tarile Europei de Est, iar dupa vizitare cu siguranta vei iesi de acolo, daca nu un alt om, cel putin rascolit si cu acea constiinta nationala ascunsa in noi toti oarecum intoarsa pe toate partile.

Ajungem si la Casa Memoriala Elie Wiesel sau Muzeul Culturii Evreiesti, locul in care acesta si-a petrecut primii 15 ani de viata. E reconstituita fidel atmosfera si cadrul unei locuinte tipice evreiesti in stransa legatura cu activitatea Laureatului Premiului Nobel pentru Pace(1986), dar este adus inca o data la cunostinta trecutul comunitatii evreiesti din Maramures prin cifrele reprezentative ale recensamintelor care arata o disipare a acestora.

In drumul spre Muzeul Satului Maramuresan in aer liber trecem pe langa sinagoga si biserica ucraineana, inchise si ele.

Ajunsi la Muzeul Satului in aer liber descoperim o asezare sateasca cu specific maramuresan avand elementele tipice zonei. Case traditionale cu acoperisul de trei ori mai inalt decat constructia din lemn, mosia taraneasca cu asezarea cladirilor anexe compusa din poiata, cotet pentru animale mari, animale mici, casele de locuit, la care se adauga o biserica mica din lemn spre care duc toate ulitele, edificiu ce vegheaza de pe un loc mai inalt intregul sat. Biserica de lemn este cea mai veche constructie a complexului muzeal, din anul 1621.
Ansamblu de arhitectura si tehnica populara, complexul muzeal inglobeaza 30 de gospodarii specific taranesti, cu fundatia din piatra, iar constructia lemn, uneori cu acoperisul de paie. Mobilate o parte din ele in stilul caracteristic zonei acestea transpun fidel specificul teritoriului, autenticitatea maramuresana regasita in cultul lemnului prin sculpturile si impletiturile specifice.

Ca si impresie la final de articol as spune ca e pacat ca toate aceste obiective si altele care mai sunt in Sighet sa nu fie valorificate la maximum, aici referindu-ma la toate punctele mentionate a fi inchise intr-o zi de vineri, cand exista posibilitatea ca fluxul de turisti vizitatori sa fie mai mare decat in primele zile ale saptamanii.
Insa trecand peste acest lucru, ma consider dupa ziua dedicata turismului urban in Sighetul Marmatiei o mai buna cunoscatoare a regiunii, cu mult mai multe cunostinte despre istoria noastra si de asemenea o mai buna cunoscatoare a traditiilor maramuresene, a specificului si motivelor traditionale.

Vor urma celelalte doua parti ale articolului despre exchange-ul EGEA Sighetul Marmatiei si EGEA Cluj-Napoca cu imagini din Muntii Ignis, dar si fotografii ce surprind autenticitatea maramuresenilor.

Pe curand!

Valea Ariesului in ceata

2011-11-21T19:30:00.001+02:00

Cateva poze din weekend de pe Valea Ariesului. Salciua, Jud. Alba.

Peisajul cufundat in ceata parea unul desprins din peliculele fictive ale imaginatiei noastre. Ruginiul completa grosimea stratului condensat, uscaturile padurii acompaniau curgerea apei, iar cateva petece de gheata anuntau venirea iernii.

Era liniste si frig, iar cerul se contopea cu zarea...

Intr-o zi de miercuri la Cheile Turzii - celor ce inteleg muntele

2011-11-16T13:29:00.000+02:00

-Celor ce inteleg muntele-

Miercurea e zi libera in agenda... Asa ca am hotarat ca saptamana de saptamana sa o iau la pas prin tara, judet, zona, pe unde apuc pentru a-mi clati ochii cu frumuseti naturale, antropice, orice sa fie doar pe acasa sa nu stau.
Pe "nepusa masa" am plecat si miercurea trecuta impreuna cu alti colegi de la facultate spre Cheile Turzii unde am petrecut o zi de noiembrie ce cu siguranta va mai trebui repetata.
Ajungem la pranz in partea din aval a cheilor, spre Petrestii de Jos. Hotaram sa traversam intai cheile pe cursul paraului Hasdate care a sapat in calcarele jurasice aprox. 2 km de chei, formand un monument natural cunoscut in intreaga tara pentru frumusetea si maretia peretilor verticali, a turnurilor si tancurilor albicioase, dar si pentru bogatia floristica regasita in rezervatie si prezenta acvilei de munte.

Hotaram sa intram si in Pestera Cetatuia Mica, de langa Scoala Turdeana, in care inaintam cat de mult putem. Eu, mai mica si mai scunda, eram din nou avantajata, insa am refuzat in a ma târâ prin tunelul subteran ce devenea tot mai strampt caci nu stiam nici prea multe despre galeria subterana si nici timpul nu ne permitea sa zabovim. Aveam in plan sa intram si in Cetatuia Mare, o deschisazura in stanca impozanta ce se zareste de la intrarea in Cetatuia Mica, insa timpul nu era prea darnic cu noi asa ca am hotarat ca la urmoatoarea tura vom trece si pe-acolo.

Coboram din nou pe cursul paraului mergand tot spre amonte. In aceasta portiune Turnul Mare si turcoazul apei au fost "muzele" din fotografii, la care s-au adaugat picaturile de apa inghetate peste noapte pe muschiul verde si umed.

Cand sa iesim din chei padurea a stralucit de-a dreptul sub lumina solara ce strapungea golul regasit acum in liziera padurii. Cromatica ducea spre un galben - stralucitor ce-ti capta atentia si admiratia pentru ceea ce natura ne poate oferi atunci cand respectam normele etice ale mediului. Si pentru ca veni vorba de normele etice ale drumetilor, din pacate trebuie sa afirm faptul ca Rezervatia Naturala lasa inca de dorit in ceea ce priveste conservarea habitatului si curatenia in zona. Am vazut nenumarate peturi si mizerii plutind pe apa, ambalaje si deseuri menajere lasate langa sau in apropierea potecii. Sper ca la urmatoarea revenire sa miste ceva proiecte bune in zona, mai ales ca se aude pe la TV faptul ca se vor investi bani seriosi pentru conservarea rezervatiilor Cheile Turzii si Cheile Turenilor.

Ne mai oprim prin preajma complexului de cabane de la intrarea dinspre Turda, contempland linistiti natura tomnatica. Auzim cateva strigate de pe platoul cheilor si in scurt timp zarim deasupra noastra un parapantist ce plutea lin pe curentii calzi ai dupamesei.

Incepem urcarea prin padurea de fag intrucat am hotarat ca la intoarcere sa mergem pe deasupra cheilor, urmarind punctul rosu ca si marcaj. Cand am iesit din padure soarele inrosise deja cerul, iar apusul era aproape de apogeu. Inaintam intr-o frumoasa lumina de amurg. Ajunsi la crucea de pe platou ramanem cateva minute acolo pentru a privi miracolul descris de atatia oameni in felurite moduri - apusul. Vedeam cu ochii nostri cum "tipsia de jar", asa cum Arghezi o numea, dispare pe dupa umbrele Trascaului zarite in departare.

Nu mai fusesem niciodata in partea de sus a cheilor, pe Culmea Petrestilor plina de lapiezuri, asa ca pentru mine a fost intaia oara cand am privit imprejurimile de deasupra turnurilor inalte. Era atat de placut incat am pus deoparte polarul si am lasat ca vantul sa-mi fluture tircoul in voie. Imi dadea parca energie atingerea vantului, ma incarca din nou cu ganduri pozitive, ma ademenea si intarata sa continui ceea ce am inceput acum ceva ani... o calatorie nesfarsita prin viata, mereu cu rursac in spate si bocanci incaltati, o drumetie in care voi descoperi natura prin cele mai complexe moduri si cele mai sincere trairi, atunci cand voi cunoaste mai bine ceea ce sunt eu pana la urma, ca parte integrata a lumii organice, naturale.

Privind amurgul mi-am dat seama cat de norocoasa sunt pentru ca fac ceea ce-mi place, pentru ca am ajuns in sfarsit sa intalnesc zi de zi oameni cu aceleasi interese ca si mine si, mai ales, alaturi de care sa impart sentimente, idei, proiecte.

"Celor ce inteleg muntele" era gravat pe placuta metalica de pe crucea inalta de cativa metri din chei. Mi-a placut mult si am simtit parca un fior atunci cand am citit si recitit in gand cele scrise. Involuntar m-am gandit la tot felul de lucruri si mi-au venit in minte cateva fizionomii... insa in acelasi timp m-am bucurat pentru ca am ajuns sa inteleg intr-o mai mica sau mai mare masura ce inseamna muntele datorita unor oameni carora le apreciez dorinta de a transmite dragostea pentru munte si altora.

Totul devenea din ce in ce mai translucid, iar pana sa ajungem la masina s-a inserat bine de tot. Ne grabeam la Cluj pentru ca urma sedinta de la facultate, iar noi aveam sa fim cu totii prezenti.
Am hotarat ca la urmatoarea tura sa facem versantul stang, daca tot am mers si vazut mai mult din cel drept in aceasta tura.

Cu multumiri tuturor celor alaturi de care am impartit o clipa de visare pe munte, indiferent de anotimp, locatie sau imprejurare!

Pe data viitoare!

Vand carti si culegeri apartinand literaturii de specialitate

2011-11-08T19:43:00.002+02:00

Vand carti si culegeri apartinand literaturii de specialitate!
Pentru ca a inceput curetenia de toamna si studentia ma stoarce de bani mai repede decat as fi crezut, deschid licitatia pentru cateva carti de specialitate si culegeri pe care le voi vinde la preturi avantajoase.
Mentionez ca starea lor este de la foarte buna spre nefolosite - adica noi!

ATLAS Statistico-Geografic si de Amenajare a Teritoriului Judetului Iasi
Coordonatori: Corneliu Iatu
Ionel Muntele
Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", Iasi
Stare: nefolosit - nou
Pret: 50 RON (format A3, color)

Demographie et geographie du travail en roumanie postdecembriste
Autor: Corneliu Iatu
Stare: nefolosit - nou
Pret: 20 RON

Inventarierea si tipologia zonelor umede si apelor adanci - din Grupa Centrala a Carpatilor Orientali
Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", Iasi
Stare: nefolosit - nou
Pret: 20 RON

Geografia Romaniei - teste
Stare: nefolosit - nou
Pret: 8 RON

Geografia Romaniei - Teste
Stare: foarte buna
Pret: 8 RON

Manual de Geografie - clasa aVII-a, Geografia continentelor extraeuropene
Stare: buna
Pret: 8 RON

Comparatorii ma pot contacta la adresa:
andreeacira@yahoo.com

sau

pot lasa un comentariu la finalul acestei postari

Pentru a incheia frumos, va spun unul din citatele care imi guverneaza si mi-au guvernat performanta in domeniul geografiei: "cultura este ceea ce ramane dupa ce ai uitat tot ce ai invatat".

Sa fiti iubiti!

Exchange EGEA Cluj-Napoca - EGEA Sighetul Marmatiei

2011-11-02T15:20:00.002+02:00

Daca am inceput studentia cu dreptul si-am intrat direct in pielea studentului geograf nu puteam sa nu devin in cel mai scurt timp de la inceperea anului universitar membra activa EGEA -European Geography Association for students and young geographers. Asa ca, implicarea noastra, a bobocilor de la Cartografie anul I si nu numai, nu a intarziat sa apara, iar weekendul acesta am luat parte la primul exchange, cu Sighetul Marmatiei.

In perioada 27 oct. - 30 oct. am petrecut asadar timp alaturi de geografii maramureseni si clujeni in stilul nostru caracteristic, cand am imbinat utilul cu placutul, excursiile cu serile de distractie, momentele de socializare cu euforia ragasita printre noi in fiecare noapte petrecuta de maramureseni in Cluj.

Intampinarea oaspetilor a fost in Campusul Hasdeu, iar in cateva ore de la sosirea lor aici ne-am si adunat membri EGEA la o seara de Karaoke unde ne-am facut auziti, remarcati si chiar rasplatiti pentru show-ul facut. Am cantat intreaga noapte de la Coldplay, Brian Adams, Voltaj, Dincolo de nori sau Born Free, pentru ca miza era o sticla verde, de toata frumusetea, plina pe deasupra de Jagermeister. Intr-un final am castigat jumatate de sticla din a carei shoturi am baut pana la urma cu paiele... cunoscatorii vor stii si de ce. Intr-un final am mers si spre casele noastre sau inca la o tura prin camine si abia dimineata am ajuns acasa. Urmatoarea zi, vineri se anunta un tur al orasului destul de solicitant, prezentari la facultate si din nou o seara de socializare.

Vineri dimineata pana in ora 11 ne-am adunat pana la urma cu totii si am pornit din fata Casei de Cultura, Pta. Lucian Blaga in a descoperi alaturi de studentii maramureseni frumusetea Clujului, caci e o toamna nebun de frumoasa la Cluj.
Ghidul nostru a fost Maria Bontidean, masteranda a Facultatii de Geografie, care ne-a oferit informatiile necesare pentru un astfel de tur.

Am trecut pe langa vechile ziduri ale Cetatii Clujului si am ajuns apoi la Biserica Piaristilor sau a Iezuitilor, emblema a barocului, cu un interior ce uimeste prin stralucirea, bogatia si abundenta ornamentelor.

Bifam si cladirea centrala a Universitatii "Babes Bolyai", statuia "Sfantului Gheorghe ucigand balaurul", Biserica Reformata, dar si curtea interioara a Liceului Teologic Reformat, astazi monument istoric construit in sec XVIII-XIX.

Ajungem si la Bastionul Croitorilor care astazi gazduieste sediul Centrului de cultura urbana, intram in Turnul Croitorilor si gasim de sus o imagine a Clujului splendida. Trecem pe langa Teatrul National si ramanem pentru cateva minute in Pta. Avram Iancu, la statuie, dupa care intram sa vada si sigetenii interiorul Catedralei Ortodoxe, si ea monument istoric.

Traversam apoi pietonala de pe Eroilor si ajungem in Pta. Matei Corvin unde admiram piata, "strada in oglinda" si intram apoi in Catedrala "Sf. Mihail". Despre emblema goticului din Cluj am aflat, si eu, lucruri noi legate de turnul bisericii, care este cel mai inalt din tara avand 80m. Cat despre cal am aflat o alta curiozitate si nu, nu este vorba despre coada... ci despre picioarele lui. Fiindca toate picioarele cabalinei sunt pe suprafata soclului se spune ca acel calaret, Matei Corvin, a murit de moarte naturala.

Spre finalul turului trecem pe langa casa lui Matei Corvin, acolo unde s-a nascut cel mai mare rege al ungariei. Ajungem si in Pta. Muzeului, vechiul centru al cetatii unde incheiem programul primei parti a zilei, turul orasului.

Spre dupamasa pornim intr-o aventura pe doua roti. O nebunie pusa la cale pe nemancare, cuantificata in realitate dupa ce ne-am umplut stomacurile si am hotarat sa inchiriem bicicletele galbene pentru studenti din Campusul Hasdeu. Zis si facut!

Si uita-ne pe doua roti prin centrul Clujului, foarte distrati, insa prudenti la trecerea strazii si extuziasmati la fiecare depasire pe care o faceam. Am trecut pe langa Facultatea de Chimie, am traversat Parcul Central, pe langa Chios si in final am oprit la Cluj Arena, caci sambata seara era meci mare si-am cumparat bilete pentru evenimentul sportiv. De aici eram la o aruncatura de bat de pista pentru biciclete de pe malul Somesului Mic. Ajungem apoi in Parcul Rozelor unde eu personal am ajuns pentru prima data, cu toate ca locuiesc de 19 ani in Cluj, si am vazut in sfarsit cum arata concretiunile de Feleac(trovanti), despre care eu doar am auzit inainte.

Ca sa ajungem si pe Dealul Cetatuii, la Belvedere, o taiem pe langa bicicleta pe Taietura Turcului, pedalam pana ne incalzim bine de tot pe Str. Masinistilor, trecem pe langa Stadionul CFR si suntem ca si ajunsi la destinatie. Prindem un frumos apus de toamna de pe Dealul Cetatuii unde ni se deschide intreaga panorama a Clujului si a Culoarului Somesului Mic din care se desprinde ici-colo cate o axis mundi reprezentata de cate o turla de biserica. Incercam si un joc de teambuilding care se bazeaza pe increderea intre cei care il pun in practica.

Seara a fost intalnire la facultate pentru prezentarea celor doua entitati EGEA Cluj-Napoca si Sighetul Marmatiei prin intermediul unor filmulete cu activitatile si participarile la diferinte evenimente a celor doua organizatii. Si fiindca era vineri, o seara in Janis a fost nelipsita. Compania geografilor si berea la metru ne-a tinut acolo pana dimineata cand ne-am lasat intr-un final epuizati de atat dans pe acorduri de folk, pentru ca intr-un final am ajuns si la folk.

Sambata am vizitat orasul salinei, Turda, si bineinteles Salina de la Turda, un obiectiv turistic de top in Transilvania si printre cele mai importante ale Jud. Cluj. Am avut ocazia din nou, sa fac pe ghidul dupa cum au apreciat unii, oferind informatii oaspetilor din Sighet despre regiune, plantele de saraturi, rezervatie, atestarea orasului, istoricul salinei, cutele diapire si multe altele. Si cam atat a fost cu ghizii... pentru ca din partea salinei nu am primit ghid, intrucat eram doar 15 persoane si nu 20, intr-un grup organizat. Nu am sa spun prea multe despre acest lucru, ideea este ca functionara de la ghiseu a fost o nesimtita si a dat dovada de neprofesionalism prin felul si intonatia cu care mi-a vorbit si ca sa nu-i fac un mic scandal am lasat-o asa si i-am reprosat doar faptul ca vrem noi sa facem turism in Romania, avem obiective si potential, dar nu avem forta de lucru calificata. Ea cu siguranta nu era una calificata...

Acum te intreb pe tine... cine oare ar fi mai interesat decat noi, studentii la geografie, de informatiile pe care un ghid autorizat si atestat ni le-ar putea oferi?
Unul din ghizii de acolo a asistat la discutia mea cu stimabila functionara nesimtita si s-a oferit sa ne conduca putin, timp in care ne va vorbi el cateva cuvinte despre salina. Era un masterand al Facultatii de Geografie,
asa ca s-a simtit dator sa nu ne lase in pom. De langa informatiile primite de la el am mai informat si eu colegii alaturi de care vizitam salina de fiecare data cand ajungeam in parti importante ale acesteia. Pana la urma bine-a fost.

In Mina Rudolf ne-am facut auziti si remarcati. Pe langa repetitiile si incercarile de a fi pozati in aer atunci cand saream cu totii, salutul specific EGEA a atras privirile entuziaste ale vizitatorilor care ne filmau si fotografiau precum pe niste veritabile importante persoane. Am coborat si la lac pentru o tura cu barca, insa putin esuata, intrucat nu prea excelam noi in ale vaslitului. Am incercat si eu sa trec la vasle, insa fara rost... am stat mai bine pe margine si am continuat sesiunea foto.

Dupa vizitatea salinei ne-am plimbat prin centrul orasului, care se vrea a deveni in urmatorii ani cel mai important oras turistic din tara.
Ajungem si la Biserica Reformata, in preajma careia este si Palatul Voievodal ce gazduieste astazi Muzeul de Istorie.

Ajunsi la Cluj distractia se muta pe stadion unde s-au intalnit echipele "U" Cluj si Dinamo Bucuresti. Scorul a fost 0-0, iar meciul plictisitor asa ca dupa terminarea ultimei reprize am transferat distractia la baza Piezisei, in localul unde se aduna egeistii dupa fiecare sedinta. Am avut DJ bun, muzica buna, bere si mai buna asa ca atmosfera specifica EGEA nu a lipsit sa apara. S-a dansat cu scaunele sus, am stat pe jos, am facut trenuletul si in final am beneficiat de o ora de distractie in plus, intrucat in acea noapte s-a trecut la "ora de iarna". Distractia s-a incheiat pe la 5 si ceva dimineata, dupa ora de iarna, si de aici tragi tu concluzia despre atmosfera si despre cat de bine ne-am simtit cu totii...

Duminica spre amiaz ne-am adunat cu totii(aproape) pentru a trage linie primei parti a exchange-ului dintre EGEA Cluj-Napoca si EGEA Sighetul Marmatiei, iar feedbackul a fost unul pozitiv.
Asadar, peste doua saptamani vom merge in Sighetul Marmatiei, acolo unde traditiile maramuresene sunt la ele acasa.

Imbratisari geografice!

Pestera Huda lui Papara

2011-10-30T22:54:00.002+02:00

Pestera Huda lui Papara... un labirint sapat de apa Paraului Ponor in calcarele jurasice ale Bedeleului, acolo unde furia apei a crapat stanca si a sapat galerii subterane, formand astfel cea mai lunga pestera din Muntii Trascau, strabatuta de un parau subteran lung de 2022m.

Un articol special despre pestera aveam in gand sa postez de cateva luni, insa timpul si in mica masura lipsa pozelor m-au impins sa astept momentul oportul. Dupa ce o vara intreaga ajunsesem saptamana de saptamana la portalul format la iesirea din pestera, si ceva mai rar si la Vanatarile Ponorului, acolo unde Valea Seaca, Ponor si Poieni se intalnesc si intra printr-un sifon in lumea din subteran, nu am ezitat sa facem o scurta drumetie pe aceleasi poteci ale Apusenilor, acum, in toamna, la iesirea din urma cu trei saptamani prin Trascau. Partea frumoasa este ca acum ceva luni, pe la mijlocul verii, am avut ocazia sa intru alaturi de Asociatia de Speologie, Ecologie si Turism POLARIS MED, in cadrul unei tabere nationale de speologie, pana in grandioasa Sala a Minunilor, acolo unde spectacolul subteran m-a fascinat profund. Senzatia era o alta decat cele traite pana atunci in momentele in care vizitam pesteri amenajate sau chiar si pe acelea neamenajate cum ar fi Poarta Zmeilor, tot din Trascau.

Cand am auzit ca voi avea ocazia sa intru in Huda lui Papara echipata ca la carte, cu binecunoscutul costum de neopren, casti, hamuri si corzi imi venea sa sar in sus de entuziasm... un sentiment care am convingerea ca doar acei oameni ce iubesc natura si inteleg cu adevarat cursul lumii in timp geologic apreciaza la adevarata valoare maretia carstului.
Pornesc cu bicicleta din Salciua si in ceva mai mult de jumatate de ora ajung la pestera. Tabara cu echipamentele era in fata cladirilor anexe administrate de carte cei de la Polaris Med. Pentru a omori cat mai placut timpul de asteptare inainte sa intram in pestera, caci deja primul grup intrase, iar noi aveam sa asteptam cateva ore pana acestia se intorceau, impreuna cu baietii de la Salvamont Alba si cativa membri Polaris am intins o tiroliana peste Paraul Ponor. Minutele de asteptare pareau pentru mine atunci ore... si intr-un final am auzit dinspre portal strigatele celor care ieseau din pestera. A urmat apoi echiparea celui de-al doilea grup, cu neoprenul specific, castile si incaltamintea. Eu am intrat doar cu un costum pana la genunchi si coate, peste care am luat o bluza de polar si inca un costum mult mai mare de neopren, cu gluga, pentru a-mi tine mai bine de cald. Aveam sa stam aproape 3 ore si jumatate in intunericul subteran.

Apa-mi parea atat de rece la inceput, insa o data cu primii pasi spre interiorul galeriei aproape ca uitasem de racoarea Ponorului. Datorita portalului inalt de 35m, lumina patrunde adanc in pestera. Aprindem intr-un final si frontalele si continuam explorarea. Eu eram de-a dreptul entuziasmata. Ma bucuram de-a dreptul ca un copil! Intelegeam atat de multe din modul de formare al pesterii si o apreciam la adevarata valoare, insa totusi parca a mai ramas un aer de mister si cateva semne de intrebare si asta poate pentru ca mai sunt inca multe de explorat in pestera.

Dupa ce traversam primul lac si inaintam spre amonte ajungem la Cascada Evantai. O cadere de apa cu debit puternic ce se "prelinge" in viteza pe suprafata unui bolovan, deschizandu-se precum un evantai. Trecem de ea pe corzi, cu ajutorul baietilor de la Salvamont Alba si ne continuam drumul. Atentia era maxima intrucat suprafata pe care calcam era foarte alunecoasa. Ajungem si la "inima" pesterii, acolo unde un bolovan imens s-a desprins din tavan pe cursul subteran. Speologii au numit locul "inima de piatra" intrucat forma acestuia duce spre aceea a unei inimi. Spectacolul subteran era in plina desfasurare... aveam in fata o pelicula intunecata ce prindea parca viata atunci cand imi indreptam frontala spre marmitele turbionare imense si peretii plini de lingurite.

Dupa cateva zeci de minute ajungem in locul unde galeria fosila se desprinde de galeria activa. Privind spre amonte, se deschide in partea dreapta o imensa sala ce o puteam vedea in intregime doar cu ajutorul unui reflector puternic. Sala Minunilor, o galerie ce atinge inaltimea record de 102m si 56/92m. Urcam apoi un prag de unde se deschide spre galeria activa o imagine a subternului ce inca o mai reconstitui fidel in minte. Lilieci agatati de tavan, mult guano pe jos, formatiuni carstice de toate dimensiunile si tipurile sunt elementele principale ale acelei portiuni. Si fiindca am citit ceva literatura de specialitate in ultimii ani, am apreciat existenta stalactitelor excentrice si a anemolitelor lungi de pana la 8m, ce cresc, prin aparitia lor, importanta speologica pesterii.

Huda lui Papara este unica in tara intrucat aici se gaseste cea mai mare colonie de lilieci si cel mai mare depozit de chiropterit. S-a descoperit ca fauna chiropterica cunoaste o evolutie pozitiva si constanta. Astfel ca Sala Minunilor adaposteste 60 de vagoane de chiropterit(depozite vechi de guano - excremente de liliac). Acolo parea mai calc, intrucat temperatura in Sala Minunilor poate ajunge si pana la 20 grade, iar in coridorul principal aceasta este intre 10-11,5-12 grade.

Dupa ce ramanem fascinati pentru careva zeci de minute de spectacolul subteran coboram din nou denivelarea din Sala Minunilor spre galeria activa.
La intoarcere am facut si un salt in unul din lacurile formate in galeria principala, provocarea fiindu-mi lansata de unul din membri salvamont ce ne-au insotit in pestera. Cu multa frica si picioarele aproape tremurande am sarit pana la urma in apa rece ce-ti taia respiratia. Inainte sa iesim din pestera mi-a fost aratat si unghiul de unde se vede cel mai bine Cascada Evantai. Avea o forma ciudata si intr-adevar ducea cu gandul la un evantai creponat.

In final am iesit cu bine din pestera, eu foarte bucuroasa, infrigurata spre ultima portiune a cavitatii, dar multumita pentru ca am bifat inca o experienta noua care a pornit in mine microbul pentru speo ce va fi dezvoltat in viitorul apropiat.

Acum ceva saptamani am fost din nou in Trascau si fiindca debitul era foarte mic am hotarat sa intram cat de mult reuseam in pestera, evident intr-un mod ambulant, cu pantalonii sufulcati si desculti. Cu toate ca era octombrie, toamna afara, dupamasa si apa foarte rece, ne-am incumetat sa facem si nebunia asta. Auzeam de acolo vocea pesterii... acel vuiet al apei ce parca ne atentiona sa ramanem acolo, cu toate ca apa era mica si noi doream sa ne aventuram cat mai mult. Am continuat apoi drumetia pana la Vanatarile Ponorului.

Apusul colora rosiatic cerul si natura in drumul spre dolina asa ca am luat parte la un spectacol luminos cu nuante deosebite. Coborati in dolina ne-am strecurat intr-o grota aflata undeva in partea stanga a acesteia( cum cobori in ea), iar cand am iesit de acolo era totul bezna. Am urcat cu frontala din dolina, insa indata ce luna ne-a luminat calea am continuat drumul la lumina naturala.

Eram pe șaua ce cobora in catunul Sub Piatra si vedeam de acolo manastirea cu acelasi nume sfios luminata in intunericul trascauan. Era cer senin, luna lumina cerul si pe noi, iar linistea era deplina... doar vantul te plesnea brutal pe fata si-ti amintea ca pana la urma totul nu e o poveste ci realitate. Pentru ca unele momente sunt atat de frumoase la munte incat ne par ireale, cu toate ca sunt... realitate. Imi venea sa stau o vesnicie acolo. Dupa ce o vara intreaga mi-am dorit sa ajung acolo noaptea, caci imi imaginam cum s-ar fi vazut cerul plin de stele si luna singuratica. Si uite ca-am ajuns pana la urma...

Despre Huda lui Papara am sa-ti mai vorbesc poate in alte articole, caci invitatia mi-a fost lansata deja sa mai intru alaturi de speologii de la Polaris Med in pestera asa ca, la prima ocazie nu voi da inapoi.
Cat despre pozele din interiorul pesterii si cele din tura facuta in vara trebuie sa multumesc lui Cosmin Berghean, membru fondator Polaris Med, care mi le-a pus la dispozitie.

Toamna frumoasa sa ai!

Tura de toamna in Cheile Rametului

2011-10-20T18:14:00.001+03:00

Tura de toamna in Cheile Rametului a fost poate cea mai spontana din cele avute pana acum, indeferent de locatie. Se facea ca e prima zi de joi de cand facultatea a inceput si se anunta un curs de geodezie si ale doua de istorie a cartografiei, dar pentru ca era intaia saptamana, iar noi doar in anul I, orarul a fost ceva mai special. Asa ca... joia trecuta, la aproape 9 dimineata eram in fata decanatului si-i pun intrebarea stralucita colegului meu, Daniel, daca mergem la Salciua. Raspunsul a fost afirmativ, asa ca la ora doua eram deja in masina si ne indreptam catre Muntii Trascau. Nu pot continua articolul fara a spune 2-3 vorbe despre compania mea din tura acelui weekend(6-8 oct pentru ca la noi weekendul incepe de joi si se termina sambata, pentru ca duminica era concurs de orientare sportiva la Zalau!)... o companie de campion la orientare sportiva, intrucat Dani e castigator a zeci de concursuri nationale, europene, balcanice si asa mai departe...nici macar nu le-am retinut pe toate intrucat sunt multe si toate cu podium castigat. Asadar, cu un asemenea sportiv in tura am simtit si eu ca-mi misc putin picioarele si mergem in drumetie ca oamenii in putere.

Asupra arboretului trascauan se asternuse o toamna teribil de frumoasa, a carui cromatica era creionata deja in acelasi ruginiu de octombrie si ludica nuanta rosiatica ce te scoate din monotonia culorilor de frunze imbatranite.

Cum ajungem pornim intr-o scurta drumetie spre Huda lui Papara si Vanatarile Ponorului, dar despre aceasta plimbare am sa revin cu un articol urmator... cred.

Vineri ne trezim tarziu si pornim spre Cheile Rametului cu toate ca planuiseram sa mergem intai la Scarita Belioara. Se anunta ca vremea se va strica si frigul va lovi in sfarsit si Apusenii, asa ca pornim spre Cheile Rametului din Salciua, localitate situata pe Valea Ariesului, la 77km de Cluj-Napoca.

Traseul a fost in mare urmatorul: Salciua – Bradesti – Cheile Rametului – Manastirea Ramet , aprox. 25 km

Mergem cu masina pana in Bradesti, pe drumul asfaltat ce iese din Salciua si ajunge pe saua care urca de la Huda lui Papara si coboara apoi spre Vanatarile Ponorului, dupa care ne incumetam si o luam pe drumul forestier aprox. 5 km pana in Bradesti, unde dam de drumul de creasta DJ107J. De acolo o taiem pe o scurtatura recomandata de un localnic prietenos si ajungem apoi in padurea de fag unde urmarim si marcajul crucii albastre. Ciudat pentru luna octombrie ca arboretul sa-si pastreze inca frunzele verzi... peisajul mi-a parut spectaculos prin prezenta trunchiurilor extrem de lungi, de aprox. 20m cazute de partea cealalta a torentului ce se adancise si formase Valea Bradestilor, in a carei albie nu mai curgea acum apa, intrucat nu mai plouase de 8 saptamani prin acele locuri.

Trecem si pe langa un fel de stana unde, evident, cainii se iau la “harta” cu noi si nu scap fara a fi calarita de un dulau de stana “prea prietenos”... cu ganduri... “pasnice”. De la locul pazit de caini ajungem in 10min la capatul din amonte al cheilor, unde incepe catunul Cheia. Puteam alege intre doua trasee: brana caprei, pe triunghi albastru sau pe firul apei, cruce albastra. Alegem, evident, firul apei, intrucat debitul era foarte mic, iar nivelul scazuse considerabil astfel ca traversarea nu a fost una foarte dificila asa cum este in unele perioade ale anului, cand anotimpul nu e unul secetos.

De aici incepe practic drumetia propriu-zisa... Cheile Rametului sunt o rezervatie complexa, le-as numi un monument al naturii unde apa a sapat din nou, in calcare de varsta jurasic superioara, formand astfel o frumusete de chei cu turnuri, stanci abrupte, inalte de 200m, marmite gigantice si tantuci semete, pe o lungime de 2 km. Atat a sapat paraul Geoagiului( numit si Manastirii in aval de cursul mijlociu, iar in amonte Valea Mogosului) intr-un vechi platou calcaros, strajuit la nord de masivul Uzmezeu si la sud masivul Fundoi. All in all Cheile Rametului reprezinta cel mai important obiectiv natural al partii central-estice a Muntilor Trascau si impresioneaza inca prin salbatecul zonei si prin prezenta unor plante rare, facand astfel parte din situl Natura2000.

Am traversat cheile in directia curgerii cursului de apa. Prima jumatate o traversam cu mare usurinta incaltati, printre bolovani si nisipul aluvionar, intrucat iti spuneam ca nu mai plouase de 8 saptamani in zona. De acolo zaream cum soldatii de stanca strajuiesc cursul apei, construind astfel o fortareata milenara din piatra ce pare de neclintit. Grohotis, turnuri ascutite, creste ce ajung abia sus de tot albastrul cerului, stanci abrupte... vedeam peste tot numai stancaria calcaroasa si un fir de apa ce inca mai modeleaza cheile.

Admirand peisajul si incercand sa fur cu aparatul foto cadrele cele mai potrivite aproape ca nu am sesizat ca parcurseseram deja mai bine de 1 km prin chei. Ultima portiune insa, aveam sa o parcurgem desculti sau cel putin eu asa am parcurs-o. Cheile o cotesc la un moment dat spre versantul stang, iar acolo aveam sa gasim primul “obstacol hidrografic”. Ne descaltam si o luam la talpile goale, cu bocancii prinsi de rucsac. Intaia senzatie? Fiorul acela care-ti strapunge fiecare celula si fiecare sinapsa, dupa care adrenalina ii da de furca si incepi sa faci pasi in apa rece de octombrie.

In cateva minute aproape ca nu mai simteam disconfort atunci cand intram in apa... totusi talpile mele erau chinuite atunci cand striveam pietrisul rectangular ce-mi impungea tot mai deranjant talpile. Si fiindca lenea a fost atat de mare am continuat sa merg desculta prin chei, fara a incalta bocancii. Ajungem in portiunea cea mai cunoscuta a cheilor, zona numita “la cuptoare”, acolo unde apa a erodat sub forma de marmite simetrice de o parte si de alta a cursului, formand astfel cei doi versanti concavi a caror curbura urca ambitios cativa metri. In zonele in care apa imi trecea bine de sezut(datorita inaltimii mele considerabil de impunatoare) porneam intr-o mica escalada pe peretii incarcati de lapiezuri ai cheilor, fara a ma uda pana la brau.

Era zona unde traversarea se facea ori pe cabluri ori pe firul apei, insa ezitam sa ma tin de cabluri, intrucat vazusem la un moment dat un spit iesit din stanca si am ezitat sa ma mai folosesc de ele, mai ales ca astfel imi testam capacitatile echilibristice varandu-mi picioarele si mainile printre sentuletele din perete.

Apa cea mai mare a fost la cuptoare, insa am trecut-o tot pe margine.

Eram deja ajunsi la portalul cheilor, o spartura in piatra unde baltea din nou apa. “Poarta Rametului” cum este numita formatiunea, prin care trece paraul Geoagiu sau Ramet, lunga de 8m, lata de vreo 3-4m si inalta de 5-6m. O puteam lua deja in dreapta lui unde incepea poteca, intrucat aici se intalneau cele doua marcaje, crucea si triunghiul albastru.Chiar inainte cu 50m de portal cobora de pe versantul stang poteca de pe brana caprei marcata cu triunghi albastru. Facem ultimele poze abuzand de functia de timer a aparatului foto, dupa care ne schimbam hainele. Dupa o ora petrecuta cu picioarele in apa si doar in maiou pun o pereche de pantaloni mai grosi pe mine si un polar calduros si o luam din loc.

Aveam de mers acum 4-5km pana la Manastirea Ramet, iar de acolo trebuia sa facem cale intoarsa pana la Bradesti unde lasaseram masina, iar apoi spre Salciua. Ziua e scurta acum, la 7 jumatate noaptea-si capata teritoriul si innegreste cerul...

Am ramas uimita sa observ cat de mult se construieste in Comuna Ramet, catunul Sureni mai exact... era plin de case de vacanta si cabane, devenind astfel mai mult un sat cu functie temporala, sezoniera. Trecem de Cheile Manastirii si intram in Geoagiu de Sus, acolo unde se gaseste Manastirea Ramet si de unde incepe drumul asfaltat spre Teius. Imi aminteam de acele locuri intrucat fusesem in aIV-a cu d-na. invatatoare, insa soborul de maici a fost harnic intre timp, iar enoriasii cu dare de mana si au mai aparut de atunci in curtea manastirii cateva cladiri anexe. Manastirea, monument istoric, e tare ingrijita si fiindca am ajuns dupa ora 18, am prins si slujba de seara. Cateva momente de reculegere au fost numai bune pentru a porni din nou la drum cu o mai buna ordine in minte si suflet. Ne mai plimbam putin prin curtea interioara a manastirii frumos ingrijita, pozam biserica veche si plecam presati de timp spre Bradesti.

La intoarcere aveam de ales intre patru variante: tot prin chei, eventual pe brana caprei, insa aveam doar o frontala la noi si am ignorat din start varianta, pe un traseu slab marcat cu punct rosu ce porneste undeva dintre Cheile Rametului si cele ale Manastirii pe care noi insa nu l-am zarit cand mergeam spre Manastire asa ca nu am riscat sa ne intoarcem atat de mult si sa nu-l gasim deloc, un altul ce urca pe Valea Uzei, bunicel, sau ultimul, pe care de altfel l-am si ales pentru ca parea cel mai dur la urcare, ce mergea pe o poteca marcata cu punct rosu pe langa peretii Cheilor Manasturii, aducandu-ne undeva in nordul lor, pe un drum pietruit ce ne ducea intr-un final pana la Bradesti.

Ne-am luat cu povestile si urmaream in pas grabit poteca ce taia drept fiecare panta. Dur, dar bun pentru picioare frumoase. Era o lumina crepusculara cand noi eram deja sus pe șa. Am dat in drumul pietruit si am mers minute bune. Trecusera cateva masini pline pe langa noi asa ca trebuia sa luam la pas fiecare kilometru pana in Bradesti. Dam la un moment dat de cateva case pierdute parca in negura noptii ce se asternuse deja printre livezile pomicole din stanga drumului. Un localnic binevoitor ne indruma sa scurtam drumul cu 2 km urmarind poteca ce cobora chiar prin curtea lui. Zis si facut! O luam din nou pe drumul de care ce se zarea din ce in ce mai slab. Auzeam afundat in monotonia inserarii motorul masinilor si ne intrebam mereu daca erau cumva goale si ne-ar fi putut lua si pe noi...

Dam din nou de drumul principal. Infometati dupa o zi intreaga de drumetie, impartim ultima ciocolata ca intre prieteni si singurele guri de apa ramase si urmarim din nou drumul pietruit. Deja Luna era deasupra noastra si lumina discret, asa ca mergeam cu lumina naturala, fara a mai aprinde frontala. In departare zaream Teiusul luminat. Grabeam si mai mult pasul... priveam in directia Bradestiului si nu zaream nimic. Urcam cate o colina si ne spuneam ca dupa ea trebuie sa fie, insa nimic...si tot asa pana cand am inceput sa omoram timpul de mers ascultand melodiile din playerul telefonului meu. Ce-mi aduc acum aminte? Albatros – “Doi nebuni” , pentru ca se potrivea foarte bine cu al nostru context si Smokie – “Living next door to Alice”, daca tot aveau sa concerteze la Cluj peste doua seri. Zaresc la un moment dat printre frunze o lumina nu la foarte multi kilometri. El era, Bradestiul! Am grabit pasul si mai mult, fredonand acum "Simply the best"... era o super atmosfera. Eram pur si simplu al naibii de fericita pentru ca hoinaream din nou pe drumuri noi, imi placea compania si nu-mi venea sa cred ca la acel moment nu aveam pur si simplu nici o grija. Si cum sa nu strigi atunci “I’m simply the best!”, dupa cum o canta si Tina Turner.

Ultima scurtatura a fost pe o poteca ce a taiat o serpentina cu o bucla mare si ne-a scos fix in ograda unui localnic. Ajunsi la drum zarim in sfarsit borna care ne indica faptul ca eram in Bradesti. Satul era inecat parca in bezna noptii... doar latratul unor caini mai indica prezenta vietii pe-acolo. Doar la o casa zarisem lumina, iar singurul stalp de lumina(cu bec) era la birtul din sat, langa biserica unde lasaseram si noi masina, la altitudinea de 985m, dupa cum spunea ceasul destept al lui Dani ce a pus satelitii in miscare.

Urcam apoi in masina si o luam spre Salciua, pe acelasi drum de care. Am numit masinuta un veritabil 4X4, intrucat tragea in panta asa cum masinile grele o fac. Am oprit pentru cateva minute pe saua care urca de la Huda lui Papara pentru a privi inca o data cerul luminat de Luna, insa nu am zabovit mult intrucat sufla cu putere un vant rece ce-ti taia pur si simplu cheful de a tine aparatul foto nemiscat. De acolo in mai putin de 5 min am ajuns in Salciua si bine c-am ajuns cu bine... cu o mana de poze frumoase adunate din una din cele mai frumoase drumetii ale mele, intr-o formula ce se anunta a fi refacuta de fiecare data cand va fi un weekend numai bun pentru a porni la drum acei “doi nebuni ce strabateau pe-nserate padurea”, dupa cum spunea si cantecul.

Iti las si un link pentru o auditie placuta!

Albatros Galati – Doi nebuni , daca tot a fost piesa turei din Cheile Rametului

Zambete multe si sincere!

Cu bine!

Mii de scuze pentru calitatea penibila a pozelor incarcate. Am o problema cu blogul, iar de cateva zile incerc sa uploadez pentru articol pozele si nu functioneaza, din aceasta cauza unele sunt cu dungi(dupa nenumarate incercari tot asa au fost postate). Daca stie cineva un leac pentru problema astept cu drag sa-mi fie divulgat si mie!

Studentie la cartografie!

2011-10-05T13:44:00.003+03:00

Ce zi e azi?
Miercuri, 5 Octombrie 2011.
Ce inseamna asta?
A inceput facultatea de trei zile si in sfarsit pot afirma ca sunt studenta la cartografie cu acte inregula(aproape).

Luni a fost deschiderea la Facultatea de Geografie. Zi mult asteptata de mine de aproape patru ani. Weekendul acesta, petrecut la Salciua, la Festivalul "Floare de Folk" aminteam oricui faptul ca luni incep in sfarsit si eu facultatea, afisand un entuziasm si zambet iesit din comun. Deocamdata ma bucur, sunt mai mult decat entuziasta, am mari asteptari in primul rand de la mine si apoi de la ceea ce "universitatea" imi va oferi.
Parerile au fost, sunt si vor fi impartite. E bine sau mai putin bine ca eu am dat la geografie/cartografie... ca nu voi avea ce manca, ca nu mai sunt posturi in sistem, ca am o minte care s-ar "plictisi" cu ceea ce invat acolo, ca voi fi dezamagita, ca nu voi fi multumita de tot si asa mai departe. Motiv pentru care tin sa multumesc din suflet putinelor persoane care m-au sustinut in alegerea mea de a face in viata ce imi place si, asa cum spunea acum doua zile si dl. Irimus, prodecan al facultatii, unii dintre noi vom fi mai aproape de indeplinirea unui vis.

La festivitatea de incepere a noului an universitar ne-am adunat cu mic, cu mare in amfiteatru. Din fericire nu am intarziat, datorita taximetristului vitezoman care mi-a inteles graba. Amfiteatrul era plin si incercam sa gasesc fizionomii cunoscute. La un moment dat zaresc ceva cunoscut si intreb grabita: "cartografie?", iar raspunsul a fost:"nu, ONG". Era Popșor Violeta, ONGista din Mures care studiaza in anul I la Gegrafie. Ne-am intalnit anul acesta la nationala de la Timisoara, insa din atatia geografi retineam doar fizionomia si nu contextul in care ne mai intalniseram. Chiar langa era totusi o colega de la cartografie, asa ca mi-am gasit acolo locul. Si-a facut aparitia si viitorul domn profesor, Flaviu Mesesan tot ONGist, student acum in anul II de la Geografie, viitor sef de promotie si stralucit geograf. Incet, incet tot mai multi olimpici clujeni aleg Facultatea de Geografie si uite ca, de anul acesta suntem deja 3 la numar.

Salutul de bun venit si felicitarile pentru ca am reusit sa devenim studenti UBBisti a venit din partea prodecanului Facultatii de Geografie, prof. univ. dr. Ioan Irimus. Am aflat informatia ca UBBul este a500-a facultate in Lume, din 18 000, iar Facultatea de Geografie este o facultate de Rang A(e de bine) si exista de anul acesta un parteneriat cu asiaticii. Dar trecand peste aceasta parte formala de inceput de an universitar, mi-a placut enorm acea parte spusa din suflet... ca de la geograf la geograf. Mi-am reamintit si reconfirmat inca o data ca in viata trebuie sa faci ceea e iti place si locul meu e printre geografi. Ni se spunea la un moment dat ca, incepand cu prima zi la facultate, unii dintre noi suntem mai aproape de indeplinirea unui vis. Atunci am simtit acel ceva din discursul unui geograf, inteles cu siguranta doar de aceia care tind la statutul de geograf, nu doar pe hartie, ci si cu sufletul.

Scurt si la obiect a fost in "cuvantare" Dan Mihai, cancelarul studentilor, sau prefect dupa cum l-a numit dl. Irimus. S-au prezentat apoi indrumatorii de an si l-am cunoscut cu totii pe al nostru mentor de la cartografie, Vasile Dohotar. Un om simpatic foc, sincer in vorbe si cu umorul in buzunar. M-a impresionat intr-un mod placut sinceritatea lui atunci cand ne-am strans toti cartografii din an I in S30 si ne-a spus verde-n fata cum sta treaba cu topografia, cartografia si cadastrul. Apreciez enorm oamenii care nu se ascund dupa deget folosind cuvinte marete ci spun lucrurilor pe nume. Era de inteles, daca nu inveti poti trece 3 ani prin facultate fara a stii prea multe despre domeniul ales ori poti invata si aprofunda pentru ca mai apoi sa cauti continuu si sa gasesti daca ai noroc si un loc de munca.

Fiindca suntem doar 35-40 in an am avut ocazia sa ne cunoastem o parte din colegi. Dupa festivitate am improvizat repede o "pancarda" de hartie pe care am scris in graba Cartografie si o tineam in mana pentru a ne repera colegii ce tocmai ieseau din facultate. Intr-un final il loveste stralucita idee pe al meu coleg din Odorheiul Secuiesc si prinde foaia de usa facultatii, isi scrie numele si numarul de telefon si mergem pe Piezisa. Intre timp ma intalnesc si cu sefa de promotie 2011 de la Turism, ne pozam, ne uram toate cele bune si o tai din loc. Cu ai mei colegi am bifat deja doua iesiri si se anunta inca multe. Ieri am facut si un tur ambulant al Clujului si o plimbare pe Dealul Cetatuii. Acolo il intalesc pe dl. Horatiu de la Liceul Baritiu, tinandu-si ora de geografie intr-un mod aparte. Mi-a placut mult sa vad o alta modalitate de a preda Geografia Romaniei, a12-a fiind elevii. Intr-un mod interactiv, avand panorama Clujului in fata, Culoarul si Valea Somesului, Dealul Feleacului si al Cetatuii. Din minutele in care am stat eu prin preajma si am tras cu urechea am remarcat calitatea didactica a profesorului. Mi-as dori oricand sa iau parte la astfel de lectii in aer liber, cu explicatii atat de frumoase si complete, pe intelesul oricui, dar si cu termeni de specialitate si informatii corecte, corelatii si exemple concrete, exemplificate pe teren. Chiar am ramas cu o impresie placuta sa intalnesc acolo peste 40 de elevi cu profesorul lor. Felicitari lui!

Inchei dorindu-va si voua aceeasi bucurie ce-mi inunda mie dimineata stiind ca in sfarsit sunt studenta la geografie si-mi incep ziua cu un curs de geodezie sau ca intreaga zi de vineri am geografie generala si geografie fizica. Eu asta mi-am dorit si-mi voi dori in viata... si uite ca timpul le rezolva pe toate si incet, incet am si eu mai multa minte trecand peste anumite experiente sau trecand de anumite persoane.
Nu pot incheia fara a aminti vorbele unuia dintre profesorii mei de geografie de suflet, Beny de la Dej, ce ne spunea acum 3 ani, olimpici la nationala de la Satu Mare fiind ca: "ce a fost e istorie, ce va fi e geografie".

Saptamana linistita si incredere in tot ce faci!