Eu pot! Tu poţi!

Am un chef teribil sa scriu despre a2-a cea mai faina(repet iar…faina nu frumoasa) experienta din viata mea!!! Stii prea bine ca vreau sa scriu despre ONG, despre saptamana in care m-am simtit acolo unde nu neaparat visam, unde imi doream sa fiu! M-am simtit acasa, alaturi de o mare familie adunata asa...din toate judetele tarii, in frunte cu multi ardeleni cu un accent ciudat : ))
Organizatia asta nonguvernamentala cum o numesc unii sau...nationala cum ii spunem noi inseamna pentru mine un vis implinit(si tu stii asta prea bine!) pentru altii -o iluzie poate care a devenit realitate! si aici vreau sa le multumesc unora pentru ca incercau sa ma aduca cu picioarele pe pamant(ca sa nu spun substratul litologic) si m-au facut sa nu consider al 2-lea ONG o iluzie.
Asa cum un excursionist porneste la drum cu un anumit scop, cu anumite obiective, asa am pornit si noi toti intr-un drum lung, greu si obositor, dar al carui capat reprezenta rasplata pentru curajul de a porni la drum! Am avut toti curajul sa pornim la drum, sa speram si sa avem vise marete! In cele din urma le-am atins!
Cu toate ca uneori eram singuri in expeditia noastra, cu toate ca am fost nevoiti sa cautam singuri unele raspunsuri sau pur si simplu am avut mereu pe cineva alaturi...a fost greu! Stiu ca si tie ti-a fost greu sa treci de intrebarea stupida...”ce se intampla daca nu ajung la capatul drumului? Daca voi abandona pe ultima suta de metri?” , dar am trecut cu totii peste intrebarea stupida, atat de apasatoare si am depasit frica de esec!
M-am lovit si poate ca si tu de tot felul de...personaje care pur si simplu “puteau si ele” sa faca ce faceam noi...puteau sa ajunga acolo sus atat de usor. dar oare de ce nu au ajuns? Si gandeste-te bine, care e diferenta intre tine si ei? Ce ai tu si ce nu au ei?
Pasiunea, asta e ceea ce le lipseste celorlalti! Noi nu vom considera niciodata cazaturile de pe traseu punctele noastre slabe ci vor fi punctele noastre tari! Aminteste-ti cand in gropile pline de noroi din drumul nostru a fost tavalita munca noastra, in care noi am pus atat de mult suflet! Dar toate acelea au fost numai amintiri, momente care ne-au facut si mai puternici si mai dornici de a vedea luminita de la capatul tunelului! Tin minte si acum ca, la un moment dat, cea mai puternica cazatura a fost aceea in care m-am impiedicat de mine...a fost atunci cand imi puneam si eu intrebarea...”de ca atatea sacrificii?cui vreau sa demonstrez ca pot? “ gandindu-ma mai bine mi-am dat seama ca tot ce faceam era pentru mine si numai pentru mine! Mi-am demonstrat mie ca pot, ne-am demonstrat noi insine ca putem ! si daca vorbesc de faptul ca mi-am demonstrat ca pot...inseamna ca am ajuns la capatul drumului. Am ajuns cum ar numi unii “acolo sus” ... am ajuns la capatul drumului, sus pe culme de unde vedeam tot, de unde respiram un aer greu, plin de emotie, bucurie, dar in acelasi timp si satisfactie! Dupa zile de extaz poate si imi permit sa le numesc zile de vis ne-am intors din nou la munca! Trebuia sa ne coboram de pe munte cu ...fruntea sus! si am facut-o cu totii! Unii au continuat sa urce si au ajuns mai sus. sus de tot, pe creasta cea mai inalta! Bravo lor! eu, nu am mai continuat ci m-am coborat jos obosita poate de apasarea unui nou gand pentru un nou drum. Drum pe care, o sa il luam de la capat alta data. Cand? vei vedea!

Tin minte si acum ca, singurul scop pentru care am pornit la drum a fost pentru proba practica(pe bune!) si pentru a descoperi noi prieteni! Si i-am descoperit...i-am gasit ascunsi poate pe dupa o cortina de emotii, peste care era presarata si putina sfiala sau retinere. A fost de ajuns o zi ca sa rupem cortina, sa o punem la pamant si sa ramana intre noi un camp intins necunoscut, dar care treptat s-a luminat tot mai mult si am descoperit floarea ascunsa din interiorul fiecaruia. Am descoperit ca...avem in primul rand aceeasi pasiune. Si asta ne-a facut atat de apropiati! Aceeasi pasiune ne-a facut sa fim uniti, sa radem, sa tremuram de emotii sau sa speram impreuna! Am petrecut nopti lungi impreuna, ne-am aratat adevarata fata. i-am lasat pe ceilalti sa ne cunoasca si...sa patrunda chiar in lumea noastra( euforica in unele cazuri : )) ) faptul ca socializam, faptul ca vorbeam deschis si imi spuneam nemultumirile, ofurile sau orice altceva, iar altii ma ascultau si impartaseam cu ei chiar aceleasi sentimente m-a impins sa cred ca suntem o mare familie. Am avut de invatat multe unii de la altii. Cei mici, de la cei mari si cei mari, de la cei mici! I-am invatat pe unii si le-am demonstrat ca uneori viata e atat de simpla, ca lucrurile marunte care acum ne impiedica sa facem ceea ce ne place cu adevarat sunt de fapt esenta drumului lung.sunt cristalele de zahar dintr-o ceasca de cafea, fara de care gustul nu ar mai fi acelasi. Am invatat sa pretuim adevarata valoare, am ajuns sa ne dam seama ca, uneori viata nu e atat de corecta poate.(evident ca sti la ce ma refer) Ca poate nu meritam tot timpul ceea ce primim, dar fara lupta si fara munca nu vom obtine niciodata nimic. Wawwww ce cuvinte mari...si totusi e adevarat!