vineri, 4 septembrie 2009

Retezatul, speranţa dintre ape !



Am păşit iar spre infinit.
Am fost în Retezat - am văzut „muntele apă“! Am simţit încă o dată bucuria de a urca pe munte alături de prieteni şi mi-am reamintit de veselia „ce mereu pe munte ne-a chemat“. A fost săptămâna în care nu doar am cunoscut frumuseţile ascunse ale muntelui, ci a fost şi săptămâna în care m-am cunoscut mai bine pe mine.

Auzeam mereu vorbindu-se despre Retezat, despre Colţii Pelegii, despre cele peste 80 de lacuri glaciare cantonate în masiv sau pur şi simplu despre extremele Bucura şi Zănoaga. Şi în cele din urmă am ajuns să cunosc, să văd şi să simt bucuria de a fi ajuns măcar o dată în legendarul, grandiosul, dar în acelaşi timp simplul Retezat. În sfârşit scăpam iar de oraşul cufundat în prea multă monotonie şi ipocrizie şi evadam la munte!


Evadam în locul în care totul e atât de frumos, atât de linistit şi de pur. Eram printre oameni buni, simpli, care duceau în spate adevarate poveşti de viată, oameni care încă mai cred că “lumea asta cu iubire va scăpa”; oameni care iubesc natura, iubesc drumeţiile şi iubesc cântecul muntelui! Iubesc să fie mereu tineri... adoră să aibă speranţe! Şi ei ne-au învăţat şi pe noi să ne bucurăm de fiecare apus văzut la munte, de fiecare pas urcat pe munte, de fiecare centimetru mai aproape de cer...

Fiindcă am fost în Retezat, am văzut extrema de 8,9 ha. Da, am văzut Bucura, de undeva de sus, de pe Curmatura Bucurei. De acolo unde Vf. Custura sărută cerul mult prea albastru, iar vântul bate prieteneşte pe umăr fiecare drumeţ care a contenit să urce puţin câte puţin, până la 2200m! Vedeam lacul glaciar - un ochi de apa exagerat de albastru, atât de impozant, atât de fermecator. De acolo, aveam fiecare dintre noi propria viziune spre lume; aveam propriile trăiri şi propriile bucurii! Eram acolo sus, mai aproape de Soarele care nu avea milă de noi şi ne topea în faţa măreţiei muntelui.

Dar pentru că tot ce e frumos se termină repede, am făcut cale întoarsa spre a noastră dragă Cabană - Lolaia! Râsetele, buna dispozitie şi cântecele de munte erau nelipsite din drumul noastru! Coboram cântând Şaua Bucurei, făceam popas la L. Pietrele cântând, stăteam la Genţiana şi aveam mereu versuri în minte, străbăteam câmpul de grohotiş şi tunelul de jnepeni murmurând cântecele nemuritoate, cântecele de munte fredonate noaptea târziu, la focul de tabără!
Mirosul de brad, corzile ciupite cu măiestrie sau pur şi simplu doza de bere ne reuneau în jurul focului şi ne îndemnau să visăm! Era un spectacol de lumină şi foc – văpaie jucăuşe ne furau privirile...urmăream scânteile focului. Le pândeam încet, încet până se pierdeau în întunericul nopţii aşa cum se pierdeau şi privirile noastre spre cer, atunci când priveam cu speranţă spre cea mai luminată stea. Şi aşa cum m-am obişnuit până acum, la munte, noaptea mi-a oferit un adevărat spectacol de lumini!

Puncte strălucitoare apăreau pe cer într-o fugă nebună, dupa care dispăreau subit, lăsându-ne pe noi cufundaţi într-un ocean de ganduri, de vise, de cugetări...erau doar Perseidele care mi-au încântat mereu privirile în nopţile lungi de august...era doar “praf de stele”. Dâra luminoasă şi abundenţa de stele care amintea de Calea Lactee, Cassiopeia, Ursa Mare, Ursa Mică, Jupiter...toate erau la locul lor bine cunoscut şi ne ofereau acelaşi spectacol veşnic, acompaniat de aceeaşi magică chitară.


Cascada Lolaia, Tăul dintre Brazi, L. Galeşu şi L. Pietrele,marele L. Bucura, Valea Pietrele, Lolala, Nucşoara, pâraiele efemere ce sclipeau în bătaia blândă a Soarelui dis de dimineaţă, micile cascadele care îşi făceau apariţia de dupa stânci, zecile de ochiuri de apă care şedeau ascunse bine în ale lor eterne căldări singuratice m-au împins să cred că Retezatul este “speranţa dintre ape”.

Este într-adevar o minune a lumii, care trebuie păstrată şi pentru copiii noştri şi pentru nepoţii noştri şi pentru toţi cei ce vor vrea să evadeze măcar o dată într-un loc în care noi toţi, cei ce “Nu vom ştii uita nicicând,să traim sperante,să avem vacanţe, să culegem pentru fete flori” suntem la noi acasă.

Caprele negre, “Sângele Voinicului”, murele coapte şi atât de bune, apa rece de izvor, adrenalina de la tiroliană,cerul înstelat, susurul apei şi acordurile de chitară, traseele începute la 6 dimineaţa, fiorul simţit atunci când vedeam o târâtoare, fericirea deplină simţită pe creastă, atunci când stăteam cu harta în faţă, vântul care se juca în părul meu, Soarele care storcea din mine măcar un picur de suroare, pictatul pe lemn, lecţia de orientare, mirosul de brad, răşina lipicioasă, aerul curat şi umed respirat
dimineaţa, primul meu filat, ciocolata primită dupa fiecare masă, sunetul naturii, vocea pădurii, poteca de pe creastă, poveştile spuse pe varf de munte, liniştea naturii, podul îngust de peste apă, precum cel din basmele copilariei mele, muşchiul uscat şi moale, mâna întinsă la coborarea potecii abrupte, ciupercile de toate formele şi culorile, florile firave migălos colorate, susurul apei, râsetele şi buna dispoziţie, focul sacru al speranţelor, jocul înălţat spre stele al văpăilor, răcoarea pădurii, chiuitul marmotelor, salutul prietenesc dintre drumeţi, ceaiul cald şi aromat, stânca rece, veselia de la început de drum şi multe altele sunt lucruri simple, pe care am învăţat să le preţuiesc, să ma bucur de ele şi să le împărtăşesc cu ceilalţi! Toate acestea mi-au potolit setea de infinit - setea de Retezat - şi mă împing să afirm că, am văzut Retezatul în toată simplitatea, sălbăticia şi complexitatea lui. ..în toată candoarea lui!




Programul de vară "Retezat, muntele apă"

Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...