Excursie de studiu - Salina Turda


La insistenţelei Andei, veterana ONG-ului(pentru necunoscători-Olimpiada Naţională de Geografie) am mers în sfârşit în “excursia de studiu geografic” din Turda.

Aleg să merg prima dată la Salina Turda. Găsesc acolo o lume subterană a sării, o adevarată “fabrică” de sare încă de pe vremea romanilor.



Deschid uşa salinei cu nerăbdare – mă loveşte un aer rece, neprimitor. Fac câţiva paşi şi îmi dau seama că am intrat într-o altă dimensiune.


În faţa mea se întinde un tunel lung, parcă nesfârşit. Păşind încet îmi amintesc de lecţiile de geografie din aVIII-a, când am învăţat de Ocna Mureş, de Ocna Sibiului şi fac numaidecât legătura - îmi amintesc de cutele diapire, de imensul depozit de sare din sedimentele ce mărginesc Depresiunea Transilvaniei. Acum 18 milioane de ani...atunci s-au format cele 39000 mil tone de zăcământ de la Turda!



După câteva minute de mers prin tunelul mult prea luminat, dăm de o bifurcaţie...o urmăm şi descoperim că am ajuns în Mina Iosif sau, mai bine spus, Sala Ecourilor.


O cameră de exploatare, de tip conic, deschisă înca din 1740. Un imens gol subteran, de 87m adâncime. Liniştea deplină cufunda golul subteran – parcă mă îndemna să strig, să îmi fac auzită prezenţa, să fac cunoştinţă cu lumea sării. Mă pregatesc şi...urlu cât pot de tare! Cineva de jos îmi răspunde cu aceleaşi cuvinte, de 15 ori...e doar ecoul.


Rămân uimită şi mai încerc încă o dată, mai tare, mai puternic, mai hotărât! Primesc acelaşi răspuns, acelaşi ecou pierdut în întunericul primordial ce îmi transmite o stare de lelinişte, de nesiguranţă.


Ne continuăm drumul prin labirintul subpământean şi ajungem la Galeria Franz Josef, o galerie orizontală construită între 1853-1870 pentru a face ca transportul sării spre suprafaţă să fie mai uşor.

Găsim aici pereţi slefuiţi cu multă grijă de curenţii de aer, ce au la bază un ornament care îmi atrage atenţia – sare strălucitoare, de un alb imaculat!



În scurt timp descopăr şi mecanismul minune ce extrage sarea – crivacul! O maşinărie de mai bine de 120 de ani, din lemn masiv de brad, ce pare a fi un adevărat monument.



Ajungem în sfârsit la Altarul şi Scara Bogaţilor, unde facem tradiţionalele poze, după care coborâm în linişte câteva scări. Aici era locul unde se ţineau în zilele de sărbătoare slujbe, la care luau parte şi oamenii bogaţi, boierii, aceştia folosind scara pentru a pătrunde în salină, treptele fiind urcate şi coborâte doar de către bogaţi. Acum, păşesc şi eu pe ele...


Descopăr în faţa mea o cupolă imensă – Mina Terezia. Aflu că este o mină de tip clopot, care se adânceşte încă 90m sub mine. Peretele nordic ne oferă un spectacol adevarat: o cascadă de sare. Într-un astfel de decor, între acei pereţi circulari gigantici, mă simţeam mult prea mică.



Simţeam că sunt un simplu pion pe o tablă imensă de şah, iar o simplă mutare mă putea scoate afară din joc...aşa că...păşeam cu grijă, chiar cu frică spre imensa mină trapezoidală, Mina Rudolf. De data aceasta teama şi nesiguranţa pun stăpânire pe mine!



Păşeam la 40m deasupra întregii săli... era o încăpere imensă, luminată artificial, cu tavanul presărat ici-colo cu stalacmite firave şi cu pereţii modelaţi de milioanele de lovituri ale târnăcoapelor. Coborâm cele 13 etaje şi suntem în sfârşit cu picioarele pe...sare.



Jos e forfotă mare! Salina e în plin proces de modernizare, ceea ce mie nu îmi prea place... mi se părea mai spectaculoasă şi valoroasă înfăţişarea ei de acum sute de ani, fără lifturi sau structuri din fier. Cu toate acestea încerc să îmi imaginez forfota de acum 500 de ani,de când de aici se extrăgeau tone de sare,de când erau urcate până sus sac cu sac,de când tropotul cailor se auzea singuratic în liniştea deplină a sălii.



Infiltraţiile apei prin tavanul minei au format pe peretele nordic stalactite din sare, precum nişte frânghii albicioase suspendate de plafonul înalt.



Ne strecurăm repede printre muncitorii ale căror priviri nedumerite se aţinteau asupra noastră şi ne întindem peste balustrada alunecoasă din lemn. Vroiam să vedem lacul de la baza Minei Terezia. Chiar şi acolo se lucra...pe insuliţa formată în centrul lacului subteran mişunau umbrele siluietelor umane.



Facem cale întoarsă, păşim iar pe aceleaşi scări din lemn de brad, privim încă o dată, cu mai mult curaj acum, grandioasa sală trapeziodală, urcăm Scara Bogaţilor şi urmărim iar labirintul subteran. Ne duce la sala de tradament!



O încăpere cu pereţi de sare, pardosea de lemn şi multe neoane care mă fac să cred că aproape am ieşit din salină. Totuşi, eram încă înăuntru, într-o lume care semana mai mult cu cea de dincolo de întunericul subteran...sala de tratament era plină de copii, părinti, bunici şi chiar un medic! Până şi toalete şi duşuri am găsit aici...am fost chiar uimită să văd că, totul era amenajat ca la carte!



Timpul trecea, iar noi mai aveam de mers şi la Castru si la Zoo, aşa că ne grăbim spre ieşire, nu înainte de a poposi încă o dată în Sala Ecourilor. Am aruncat atunci ditamai bolovanul de sare, dupa care asteptam, precum nişte copii nerăbdători, răspunsul straniu care trezea încăperea pustie.



Pentru că răceala a pus şi mai mult stăpânire pe mine de când am intrat în lumea subterană, iar vocea nu mai rezista mult, am strigat doar trei litere: “O-N-G!!!”, după care am privit în întuneric şi am ascultat cum ecoul se repeta continuu... încet, încet, tot mai încet până nu s-a mai auzit deloc...a fost o clipă de visare.