Parângul ALB



Am întârziat mult şi bine cu articolul din Parâng...vine cu o întârziere de aproape o lună şi asta datorită superprogramului pe care îl am în fiecare zi, ca să nu mai amintesc de şcoala care îmi limitează practic activităţile geografice. În fine...revin la povestea iniţială despre Parâng şi Mţii. Lotrului. Din Cluj, ajungem la Lacul Vidra, traversăm Mţii. Lotrului, mergem la Peştera Bolii, vedem şi "mireasa din defileu", după care mâncăm tradiţionala ciorbă de burtă şi... cam aşa începe povestea.


Bucuria simţită în Mţii. Lotrului, atunci când am atins pentru prima dată zăpada din acestă iarnă a fost precum o introducere pentru plăcerea, satisfacţia pe care am simtit-o atunci când am văzut iar Parângul...


Masiv, impozant şi alb! Îl priveam de jos, din Petroşani, cu multă nerăbdare. Doream să urc iar pe muntele cu care am făcut cunoştinţă pentru prima dată, pe muntele care mi-a oferit pentru prima dată bucuria simţită la terminarea turei, bucuria trăită atunci când am văzut primul lac glaciar, prima căldare glaciară, primul refugiu sau primii cai sălbatici.


Emoţia mă cuprinde când mă urc pe telescaun şi îmi primesc rucsacul în braţe. Ştiam că doar 15 min mă despărţeau de muntele care mi-a sădit în suflet dragostea pentru înălţimi. Urcăm încet, pe ziuă. Pe măsură ce înaintăm ne afundăm parcă în noapte. În spatele meu începe un spectacol de lumină – Soarele apune, Jiul de Vest se vede precum un şarpe roşiatic pe cerul negricios, iar luminile Petroşaniului se ivesc puerile în întunericul care deja a pus stăpânire peste colosul alb. Apare Luna, iar zăpada strălucitoare reflectă o parte din lumina ei. Priveam în drapta, în stânga, în faţă...era numai zapadă! Ştiam că acolo, sus, mă aşteapta prima zapadă din sezon!


Telescaunul iese din pădure şi vântul începe să bată puternic, puternic de tot. Aerul rece, tăios, mă face să renunţ la poze şi îmi iau numaidecât mănuşa în mână. Platoul unde acum doi ani făceam o horă imensă la Nedeea Troiţei era acum pustiu, alb. Cântecele noastre “sparg” liniştea deplină şi îndeamnă câteva siluete umane să iasă afară din cabanele care s-au înmulţit cu mult de când am văzut eu ultima dată Parângul. Ne faceam astfel auzită prezenţa, anunţăm parcă muntele de venirea noastră.



Cabana era aceeaşi: livingul mic, dar încăpător ne-a adunat iar pe toţi la un loc, iar camera 8 a rămas neschimbată - toate erau aşa cum le-am lăsat acum două veri!
Noaptea, zăpada sclipea din toate părţile. Era o plăcere să alergi prin neaua proaspăt aşternută, să o arunci în aer şi apoi să priveşti cum sclipeşte în întuneric în timp ce cade alene.


După mult prea puţine ore de somn(din nou), mă trezesc cu greu şi mă îndrept spre geam. Lumina puternică mă atrage să privesc cerul, muntele alb şi...ceata care era cu mult sub mine!
M-a cuprins un sentiment mult prea plăcut...mă trezisem de nici 2 min. , iar muntele mi-a oferit deja o panoramă încântătoare.

Peste câteva ore pornim încet spre băncuţele de la baza Parângului Mic. Pornim de la 1700m şi ajungem la aprox. 2000m. Diferenţa de nivel:300m - pentru unii poate destul de mult, pentru mine...puţin, prea puţin pentru a-mi stăpâni setea de drumeţe. Totuşi, timpul scurt petrecut de această dată sus, la munte, a fost compensat de frumuseţea peisajului, de panorama încântătoare.

Crestele erau sub zapadă, ceaţa tocmai se ridica, iar curenţii de aer creau forme inedite din particulele fine de apă. Şureanu, Retezatul, Vf. Cîrja...toate erau acoperite de zapadă. Privesc în jur şi mă încarc parcă de energie, de putere pentru săptămânile în care voi fi jos, în menghina oraşului. Retezatul se ascundea după norii albicioşi; apărea din nou, iar noi parcă îl pândeam şi furam câte o poză cu “muntele apă”.

Ne facem câteva poze după care coborâm forţaţi parcă spre Petroşani, oraşul dintre munţi cufundat într-un ceaun de ceaţă.


Fie ca l-am văzut ziua, noaptea, vara sau la început de iarnă, Parângul rămâne acelaşi colos de stâncă impozant care mă uimeşte prin frumuseţea masivităţii sale, prin crestele grandioase.