Postojna Jama – lumea din subteran

Pestera Postojna - obiectivul principal al scurtei mele escapade pe plaiuri straine din aceasta vara. Stiam ca am de indurat in toate cele 5 zile de “excursie” multe lucruri… de la un drum infernal de lung, cald si incomod, pana la strategiile de vizitare greist alese ale frumoaselor obiective regasite in circuitul nostru turistic, circuit care mai mult s-a dovedit a fi un maraton al carui finish nici eu nu stiu cand a fost.

Daca acum doi ani am trecut pe langa pestera din intamplare, anul acesta nu aveam sa omit oprirea la Postojna, cea mai mare pestera din Slovenia. Ajungem dimineata devreme… chiar primii! Intr-o parcare mare, goala si linistita care avea sa devina aproape neincapatoare peste numai 3 ore. Urmam drumul ce mergea paralel cu Pivka, raul ce a sapat in subteran spectacolul ce urma sa il avem in fata ochilor timp de doua ore.

Povestea formarii pesterii pare rupta din enciclopedia unei alte lumi. Ai ocazia sa vezi in fata ta o intreaga geografie a lumii, o lectie asa cum nu de multe ori ai parte… o bijuterie a naturii. Se intampla acum 70 de milioane de ani, in Cretaic in calcarul aparut in apa marii. Vine si perioada Tertiara iar marea se retrage; pe uscat incep procese carstice. Acum 3 milioane de ani, in epoca Pliocena, raurile de la suprafata incep sa dispara in calcar si sa curga prin subteran spre Marea Panonica, din care astazi a ramas doar Marea Neagra. Paraurile subterane formeaza galeriile pesterii pe 3 niveluri. Cele mai vechi sunt cele din nivelul superior si cele uscate, greu accesibile si surpate in multe locuri. La 15-20 m adancime, modelate si in zilele noastre de raului subteran Pivka sunt galeriile inundate, cele mai recente. Cel mai extins nivel al pesterii Postojna este cel din mijloc ce a fost sapat de predecesorul raului Pivka la inceputul Epocii Glaciare cu 1,5 milioane de ani in urma. Totusi, dupa ce stiam teoria atat de bine, vroiam parca si mai tare sa patrund cat mai repede in grota intunecata. Ma loveste un val de frig… erau doar 10 grade, temperatura constanta pe toata periada anului. Frigul care m-a mai trezit putin dupa buimaceala drumului mi-a dat practic “Bun venit!”. Dupa “sedinta foto” de la intrarea in pestera coboram pe peron.

Aveam de parcurs 2 km cu trenuletul printre sculpturile apei si ale calcarului, printre siluetele misterioase ce-si faceau aparitia din intunericul primordial. In total, rula in fata ochilor nostri o pelicula taiata parca dintr-un film din alta lume, o pelicula a lumii subteranului lunga de 5,2 km. Atat aveam sa vizitam din pestera care atinge 20 km – galerii uscate, altele inundate permanent sau strabature de parauri subterane.

De indata ce m-am asezat in trenuletul albastru nerabdarea m-a cuprins cu desavarsire.Era precum o dorinta copilareasca de a porni cat de curand, pe a descoperi ceva nou… de a descoperi taramul despre care am auzit atat de multe, am citit si mai multe si care, in sfarsit, era atat de aproape de a fi descoperit tocmai de mine. Emotie… asta am simtit atunci cand secundele de asteptare in trenulet ma presau parca pe umeri. Urma pentru mine confirmarea muncii din ultimii ani, examen pe care-l dau de fiacare data cand ma aflu in fata oricarui monument al naturii.

Fara sa imi dau seama trenul porneste spre adancul subteran. Parca era complicele meu… mergea grabit si parca imi ascultase gandurile, imi cunostea dorinta si traia si el alaturi de mine emotia si nerabdarea de a vizita cat mai repede pestera. M-a dus pe acolo pe unde lumina artificiala batea grandios pe speleotemele inedit de frumoase, pe acolo pe unde tunelul parea mult prea ingust, iar salile ce le traversam din cand in cand mult prea grandoase. Incerc grabita sa dau cateva explicatii “copilotului” de pe scaunul din dreapta(Carmen, olimpica nationala la chimie si sustinator de seama inaintea ONGurilor mele).

Reuseam sa rostesc cateva cuvinte:”Uite o coloana”, “Asta e o stalagmita”, “Uite alta, asta e mai mare”, “Vezi, aici imediat se uneste stalactita cu stalagmita, va fi o coloana peste sute de ani”. Treceam cu trenuletul prin galeriile Vechii Pesteri unde, semnaturile de pe peretii galeriei de la intrare arata ca pestera era vizitata inca din sec al XIII-lea. Si omul preistoric a lasat urmele locuirii sale in pestera, arheologii descoperind aici unelte din piatra cu care acesta vana animalele care isi aveau salasul in pestera, toate acestea acum mai bine de 50000 de ani.

Trenuletul ajunge pe peron. Ne asteptau ghizii imbracati in Gore-Tex Portocaliu precum hobitii din Stapanul Inelelor. Italiana, germana, engleza sau franceza… alegem engleza si in sfarsit batem pestera in pasi de explorator! Urcam prima data pe Muntele Mare sau Calvarul, unde este cel mai inalt punct al traseului turistic din pestera, diferenta de nivel fiind de 40m fata de intrarea in pestera. Urcam serpuind pe niste serpentine si ajungem in scurt timp sus. De jur imprejur au luat nastere din subteran stalagmite imense, de forme, culori si dimensiuni diverse. Aici, apa infiltrata in tavan, picura prin plafonul gros de 50 m si formeaza astfel decoratiunile complicate din calcit.

Imi incanta privirea stalactite goale pe dinauntru fomate de picaturile ce dizolva calcarul si se strecoara prin infiltratiile din tavan. Picuri mii si mii se desprind alene de tavanul inalt, plutesc fractiuni de secunda dupa care izbesc nestingherite podeaua umeda… depun incet, incet de tot carbonatul de calciu dupa care, in doar 50 000 de ani formeaza stalagmite dintre cele mai frumoase. Totusi, cele mai vechi speleoteme din pestera au inceput sa se formeze acum 500 000 de ani, dar majoritatea lor au varsta cunoscuta de mai putin de 50 000 de ani. Expertii au descoperit ca, majoritatea speleotemelor cresc cu numai 0,1 mm in zece ani si, in cel mai bun caz, acestea pot creste si cu 1 mm intr-un deceniu. Pe cat de incet se dezvolta formatiunile, pe atat de grandios este rezultatul transpus in minunile din subteran ale naturii…

Urmam apoi poteca asfaltata si ajungem la Podul Rusesc, construit de catre prizonierii rusi in timpul Primului Razboi Mondial. Aici parca explozia de forme atinge maximul… mii de stalactite, stalagmite, draperii, perle de caverna sau coloane impodobesc peretii grotei. Vizitam incaperi grandioase precum Sala Rosie, Sala Alba sau Sala Tuburilor, cea din urma ornata cu mii si mii de stalactite subtiri. De altfel, acestea fiind cele mai mici speleoteme din pestera. Fara sa imi dau seama,coboram printre formatiunile carstice si ajungem sub Podul Rusesc, dupa care intram in galerii parca si mai spectaculoase. Bucuria era nemarginit de mare pentru mine! Eram acolo unde… poate meritam sa fiu! Eram acolo unde raspunsurile la intrebarile mele veneau la locul potrivit. Aproape ca fiecare formatiune imi transmitea energie si buna dispozitie. Consideram ca tot ceea ce vedeam acolo este resplata pe care o meritam in urma unui an nu foarte usor. Intuneric, apa, carst, lume subterana… eram din nou in maruntaiele pamantului!!!

Intr-adevar pot afirma ca, Postojna, este pe buna dreptate renumita pentru varietatea speleotemelor asa cum numai aici le-am intalnit. De la culori, dimensiuni si forme care mai de care mai monumentale, pana la emotia transmisa de fiecare formatiune… toate erau unicat. Fie ca erau gramezi de calcite ce cresc din podea sau stalagmite gigantice- cele mai mari speleoteme intalnite in circuitul nostru-, fie ca erau “spaghetele” agatate de tavanul incaperii in Sala Tuburilor sau stalactite mici, toate incantau privirile vizitatorilor.

Strabatem in continuare galeriile subterane, trecem pe langa simbolul pesterii, o stalagmita gigantica numita Diamantul. Stalagmita albicioasa astepta parca cuminte, nemiscata de mii de ani, cate un scancet de admiratie din partea vizitatorilor deja obositi parca de atat de multa frumusete, de atat de mult miracol pentru unii si de atat de multa bucurie pentru altii.

Dupa ce privim idelung Diamantul ce straluceste in subteranul racoros ajungem intr-o incapere unde personajele principale nu mai erau de aceasta data coloanele semete ce unesc plafonul slefuit cu pavimentul umed, draperiile sau picurii reci ce se preling alene din plafonul inalt, lovind gratios capul stalagmitelor. Ne atrag atentia doua creaturi de-a dreptul caudate – Pestele om sau olm(Proteus anguinus). Amfibianul este pe departe cea mai infricosatoare creatura vazuta de mine vreodata. Traieste aprox. 100 de ani, se trage practic dintr-o specie de salamandra, se hraneste cu microorganisme si traieste numai in apele carstice ale Carstului Dinaric. Este orb, respira prin branhii externe si este capturat din mediul sau natural, raurile subterane, dupa care este expus timp de doua luni vizitatorilor, urmand sa fie inlocuit la fiecare doua luni de catre alte exemplare. Peste om este de altfel simbolul Pesterii Postojna.

Ultima galerie in care patrundem este un imens gol subteran, de aprox 40 m inaltime, acoperind o suprafata de 3000 m2 - o incapere unde ecoul rasuna timp de 6 secunde. Este Sala Concertelor, locul unde pot fi adapostitite 10 000 de personae si locul unde calatoria noastra in pestera lua sfarsit. Coboram din nou pe peronul unde trenuletul ne astepta.

Ma urc multumita in “mocanita subterana” . Aveam satisfactia ca pot afirma in sfarsit :“am vazut-o si pe asta!”. Aveam bucuria si multumirea deplina pentru ca m-am lasat inca o data patrunsa de emotia descoperirii unei noi parti miraculoase apartinand intunericului primordial, apelor primordiale si carstului atat de contemporan noua.