Floarea de Folk s-a deschis





Fleshuri, crâmpeie din timpul festivalului și rupturi de melodie îmi inundă mintea buimacită de o revenire mult prea bruscă înapoi în abisul urbanului.

Amintirea serilor folk, a recitalurilor ce emanau căldura în noapțile răcoroase de început de septembrie vor rămâne din nou într-un colț al sufletului meu… într-un colț din care mă voi hrăni atunci când nevoia ne poveste a muntelui mă va infometa fără milă.

Gândurile aruncate inapoi… gândurile ce zburdă la vibrația corzilor întinse de chitară vor fi precum un ocean de ambiție, un ocean cu apă dulce din care se va picura putere atunci când ne vom crede neputincioși. Va fi gândul aruncat înapoi ce îmi va da speranța ce nu moare și puterea de a visa!

Anunțam la început se septembrie un festival al cântecului folk, al cântecului înălțat naturii, iubirii, muntelui și al celor ce înca mai descoperă esența lucrurilor mici și pline de simpltate. A fost… a fost o sărbătoare a prietenilor, a căldurii emanate din sufletul fiecăruia. A fost… un festival al bucuriei, al speranței, al viselor aruncate spre cerul înstelat în plină noapte. A fost o goană nebună a timpului peste noi toti, cei ce am fost cu sufletul aproape de cântecul naturii, de cântecul iubirii și al muntelui.

Da, acul ceasului s-a rotit parcă nebunește în cele trei zile de sărbătoare a muzicii și a naturii. Serile prelungite în care cântecul de chitară mă guverna păreau atât de scurte, dar totuși îndeajuns de lungi și interminabile ca eu să visez… să visez cu ochii deschiși la tot ceea ce înseamnau lucurile mici de care mă bucuram de fiecare dată când fredonam câte un vers nemuritor. Mă bucuram de fiecare dată când eram parte din mulțimea compactă ce forma un întreg sub cerul ce arunca peste noi lumina stelelor aproape stinse de atâta armonie.

Orele de înaintea începerii primului cântec pe scena, parcă ruptă dintr-o filă de poveste, erau din ce în ce mai apăsătoare. Așteptam cu emoție începutul oficial al festivalului atât de mult dorit. Așteptam ca… Floarea de Folk să se deschidă, să ne bucure prin frumusețea ei muzicală… să ne vrăjească prin unicitatea ei și prin candoarea ascunsă sus, la munte.

Și în sfârșit… explozia de energie a început.Explozia cântecului de munte ne lovea pe toți, spărgând inhibițiile fiecăruia, rupând zidurile clădite între noi și lăsând loc doar farmecului cântecului înălțat de cei ce iubesc viața, ce iubesc și respectă frumosul… de cei ce au descoperit esența magică din care ne dau și nouă câte puțin, de fiecare dată când ne încantă prin măiestria vocii lor, prin măiestria ciupiturilor atente de chitară.

Frigul tânăr de început de septembrie nu mă intimida să părăsesc armonia din care făceam parte. Ba mai mult, cu fiecare vers cântat mă legam parcă și mai mult de tot ceea ce însemna floarea de folk.

Îmi inundă mintea acum imagini remarcabile cu tot ceea ce s-a întâmplat la noi, la Lolaia, acum câteva zile. Îmi vin în minte multe gânduri, mă cutremură parcă un fior atât de straniu, dar în același timp plăcut. Privirea parcă îmi e îngreunată urmărind joaca literelor pe albul amețitor al monitorului… parcă cineva îmi șoptește să-mi închid ochii. Să mai visez încă o dată așa cum visasem în cele trei zile de sărbătoare a Retezatului.

Un moment de visare și… atmosfera de sărbătoare parcă-mi inundă camera pustie. Parcă aud strigătele de bucurie ale mulțimii la recunoașterea fiecărui accord dintr-un cântec ce scrie o legendă a folkului. Parcă îmi bat în creștet aplauzele pline de mulțumire ale celor ce iubesc cântecul naturii, al iubirii și al speranței… folkul.

Îmi pare atât de ciudat să încerc să îți descriu ceva ce…trebuie trăit. Uneori toate cuvintele din lume nu pot descrie un singur sentiment. Uneori simplitatea regăsită în mijlocul naturii nu poate fi descrisă nici într-o mie de articole. Pentru mine, mereu regasită acolo sus, la munte. Încerc să-ți transmit o parte din bucuria mea, din atmosfera modelată de fiecare dintre noi în serile închinate folkului la poalele Retezatului. La poalele paradisului niciodată pierdut, la poalele potecii ce te călăuzește spre infinit.

Atmosfera de care încerc să îți vorbesc de mai bine de o duzină de rânduri vroiam să o fur, și de această dată, printr-o poză. Printr-o imagine statică… o imagine în care s-au împietrit amintiri, emoții și trăiri sinistre. Cântam alături de cei prezenți, alături de artiști și deodată mă lovește un gând ce-mi pare pe moment inedit. Scot repede camera foto și imortalizez momentul sperând ca, ajungând acasă, cu o simplă poză voi putea roconstitui ceea ce a însemnat prima ediție , prima apariție în natură a florii de folk. Îmi dădeam și eu seama că…sunt absurdă, că nu pot fura acea clipă pe vecie, că nu pot avea acele momente oricând vreau eu în zi…. Mă resemnam și mă bucuram de cadrul nocturn din care făceam parte.

Într-un moment de visare vroiam să fur din nou, printr-o poză, o parte din misterul ce învăluia Cîrnicul înviat pe timp de noapte. Știam că nu aveam cum să duc acasă emoția ce mă cuprinsese cu brațele-i atât de puternice, dar totuși… speram să păstrez mereu acea fărâmă de sparanță, acea firmitură de bucurie și acea clipă de visare. Le voi păstra oare? Ne vom aminti oare? Vă veți aminti oare de Retezat, speranța dintre ape…de Lolaia , mereu o fărâmă de bucurie… de cerul înstelat ce vă oferea de fiecare dată o clipă; o clipă de visare, numai a voastră.

Festivalul cu un nume atât de… solemn, “Floare de Folk” a însemnat sfârșitul unei veri în care am învățat zi de zi ce înseamnă să iubești viața, ce înseamnă să iubești frumosul, natura, muntele și lucrurile mărunte. A fost finalul grandios al unei povești șoptite în acorduri de chitară, la căldura focului ce-și trimite văpaie lucitoare spre înaltul stelelor. Finalul unei povești despre vară, munte și prieteni care mi-a reamintit încă o dată că… “voi rămâne cu tine înca 2000 de ani”, că “ a fost o noapte stranie”, că “în seara asta lumea e a mea”, că “tot ce-i al tău mi se cuvine mie”, că “ploaia care va veni le va potopi pe toate”, că ”pe Pământ avem de toate”… că…“n-ai nevoie de foarte multe ca să fi fericit”.


Punctul de sfârșit al articolului vreau să fie, de această dată un link youtube. O filmare de la festival... un cântec pe versurile lui Emeric Imre și muzica Răzvan Krivach care emană atât de multa emoție... un cântec despre Retezat, despre Cascada Lolaia, despre farmecul muntelui și despre noi, cei ce îl iubim.

http://www.youtube.com/watch?v=-BXsZy3fqos

...să fim la fel când revenim!


Comentarii

  1. Imi place finalul articolului, partea in care ai exprimat sentimente prin titlurile melodiilor.Defapt, asta inseamna folk- sentimente

    RăspundețiȘtergere
  2. mutlumesc multumesc! mai erau atat de multe versuri, dar m-am rezumat la o mica parte din cele de la festival

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte dragut ce ai scris tu aici. Parca ma gasesc si eu in multele "sentimente", simtite de tine acolo si exprimate aici. Pot zice ca si eu le-am trait alaturi de voi toti acolo. Chiar a fost un festival superb, plin de emotii si bucurii, alaturi de oameni faini. Te pup. Andreea P.

    RăspundețiȘtergere
  4. multumim, Andreea, pentru aprecieri!
    in cateva zile am sa tai si filmarile de la festival pe melodii...sunt cateva in care se aude chiar bine cum cantam noi!!!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu