sâmbătă, 9 octombrie 2010

Lacul Stânișoara cufundat în ceaunul cu ceață




Pe la sfârșitul lui iunie, pornim spre Lacul Stânișoara, străbătând ceața, mlaștina de după ploi de pe Valea Stânișoara și bătătorind și mai mult fiecare petec de zăpadă ce se mai ținea cu ultimele puteri de grohotișul hotărât să iasă și el la iveală după o iarnă și primăvară lungă.

Pornim voinicește de la Cabana Lolaia, intrăm în Parcul Național Retezat, urmăm drumul bătut de atâția drumeți ce au urcat pe culmile muntelui tăiat, facem câte un popas și… observăm natura! Cei din față…stăm mai mult; îi asteptăm pe cei ce vin mai încet și ținem cont de zicala “cel din urmă va fi…”. Da, da… știi și tu continuarea. Ei bine, “cel din urmă va fi ultimul”, iar cel din față va fi primul. Revenind la natură… în numeroasele noastre orpiri, căci “pauzele lungi și dese…cheia marilor succese” privim Lolaia cum izbește bolovanii roșiatici, cum curge nebună la vale și o auzim strigând în liniștea unei dimineți de vară răcoroasă și umedă. Ajungem și la confluența Văii Rele cu Pietrele…motiv pentru care, am timp să fac câte o poză, să iau o gură de apă și… să îmi doresc să scap de drumul cu pietre.

Și, în sfârșit ajungem în curbă… mai urcăm puțin pe drum, după care, o luăm repede la stânga prin pădure. Urcăm încet, precum niște pitici, într-un șireag indian atent croit pe poteca ce face parcă un slalom domol printre brazii bătrâni. Miroase a rășină deja… simt cu adevărat că sunt la munte! Ca…am propria mea porție de aer curat, propria porție de sănătate. E liniște… se aud doar pașii grei ai celor mici din spate ce nu se lasă și urcă ținându-se de grup.

Din când în când, câte un pitic de după câte un copac își scoate căpșorul îmbujorat și spune cu zâmbetul pe buze:”Nu mai pot!”. O gură de apă și piticul parcă prinde puteri de invidiat… e deja în fruntea grupului, acolo în față, alături de mine și de Adi! Batem palma și mergem mai departe. Repetăm același refren obsedant”aveți grijă la pietrele și rădăcinile ude”, “încercați să nu călcați pe ele”,”uitați-vă la picioare și păstrați-vă mâinile libere”.

În scurt timp, gata și cu urcușul. Mai facem câțiva pași și…ajungem la Cabana Pietrele, atât de cunoscută de cei ce au bătut munții româniei acum ceva ani. Ei… au prins-o și pe cea veche, înainte ca flăcările nebune să o mistuie în totalitate. Noi, facem popas la cabană și bem un ceai cald, pentru a ne încălzi și înfulecăm cu poftă un biscuit rotund și o ciocolată dulce pentru a prinde putere.

“Mergem sau nu mai stăm?”. De fiecare dată…porneam și, uneori, nu mai stăteam și mergeam. Nu aveam încotro, muntele se bate cu piciorul, încet încet, pas cu pas, pe poteca șerpuită ce urmărește să ajungă cât mai sus și ne duce prin locuri rupte parcă dintr-o filă de poveste… printre păduri de brad, pajiști alpine, zmeuriș, petecuri de zăpadă, tuneluri de jnepeni, grohotiș sau litiera moale a pădurii…

Ieșim din pădre și ni se deschide o panoramă impresionantă. Simțurile parcă-mi iau razna… mă grăbesc să devorez cu privirea împrejurimile; spactacolul naturii vopsit în verde, culoarea purității și a prospețimii. Eram deja pe Valea Stânișoara, străjuită de culmile înalte, precum două ziduri ce mențin compactă frumusețea văii. În dreapta… Culmea Lolaia, peticită parcă cu grohotișul verzui, ce se arată din când în când de după ceața ce parcă se îngrămădea în jurul nostru. Priveam un mozaic de culoare, o îmbinare perfectă a formelor și o armonie deplină între munte, stâncă și noi, cei ce respectăm bătrânul colos de piatră.

Unii vedeau pentru prima dată muntele în adevăratul sens al cuvântului… vedeau că munte nu înseamnă doar padure de brad și apă rece. Învățau că … muntele se bate cu piciorul, că geografia muntelui se învață străbătând văi, poieni și pajiști alpine.

Urcăm încet, iar după fiecare cotitură parcă ne pregatea cineva câte o surpriză. Ba vedeam un mănunchi întreg de bujor de munte atent crescut pe lângă potecă, ba zăream în depărtare câte un petec de zăpadă din care se scurgea efemer un fir de apă pierdut printre crengile jnepenilor. În stânga, Culmea Stânișoara începe să-și schimbe culoarea. Jneapanul începe să dispară, petecele rozalii de rhododendron apar din ce în ce mai rar, iar stânca ia locul verdelui crud. Sunt semnele care-mi indică faptul că… am urcat în altitudine. Ceața era tot mai deasă, iar eu încercam să caut cu privirea Vârful Retezat, dar fără rezultat. Parcă înaintam într-un ceaun plin cu ceață…

Așteptam cu nerăbdare să văd pentru întâia oară lacul glaciar de pe valea cu același nume. Călcam cu încredere pe grohotișul masiv, ocolind astfel câmpul de apă apărut în urma ploilor parcă de neoprit din ultimele zile. Deodată … parcă ni se îndeplinește tuturor o dorință rostită în minte și, avem la 5m de noi o limbă de zăpadă ce a reușit să se ascundă în timp de razele soarelui. Călcam pentru ultima dată în această vară pe zăpadă! O luăm în mână, ne rostogolim, aruncam bulgări și ne desprindem cu greu de locul ce mi-a adus pentru moment aminte de bulgăreala nelipsită din fiecare iarnă alături de prietenii din copilărie.

În depărtare vedeam căldaerea glaciară ce adapostște printre stâncile-i abrupte lacul format din zăpezile topite ale ghetarilor ce acopereau odată masivul. În curând ajungem la destinație!

Lacul apare în fața mea treptat… văd o parte din luciul apei și, după alți câțiva pasi grăbiți pe potecă zăresc întreaga mărturie a ghețarilor montani. Căldarea lacului se deschide spre spre NV, unde, în zilele cu soare când coboram de pe Șaua Retezat zăream și celelalte ochiuri de apă din vale, Zănoagele Stânișoarei I și II. Acum, pe pereții colțuriși ai căldării se preling limbi de zăpadă, impecabil de albe. Norii joși ascundeau fracvent împrejurul din stâncă. Câteva secunde și Vf. Retezat își arată baza printr-o spărtură a ceții… L-am zărit, pentru întâia oară! Îmi întorc atenția spre întinderea de apă fără mișcare. Luciul apei reflectă imaginea muntelui din jur. Nimic nu tulbură monotonia apei… lacul e ca lacrima. Puritate!

E cuvantul care descrie cu adevarat ceea ce vedeam. Vântul rece se pornește numaidecât. Doar el mai dă puțină viață lacului, formând o peliculă ondulată deasupra apei. Liniștea naturii este spartă parcă de un șuierat hotărât al vântului. Era semnul că trebuie să părăsim decorul glaciar și să facem cale întoarsă spre cabana unde ne aștepta mâncarea caldă.

Drumul de întoarcere ne duce pe aceeași potecă bătătorită… pe lângă plante ocrotite, sângele voinicului și rhododendron, pe lângă firul de apă și petecul de zăpadă, pe lângă momâiele ciobanilor ale căror echilibru mă duce cu gândul la vechile legende montane. Coborâm de această dată în liniște. Aveam în minte imaginea lacului… culoarea lui, pe care am văzut-o doar în acea drumeție. De fiecare dată Stânișoara avea altă culoare, mă întâmpina parcă altfel, dar de fiecare dată, bucuria era aceeași atunci când întâlneam în față-mi comorile naturii, comorile ce mă fac mereu să revin cu bucurie la munte.

Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...