Retezatul fără frunze

Toamna in Retezat - titlul sugestiv al articolului de astazi! Si de ce nu este acesta scris mai sus?
Pentru ca acesta apare cu o intarziere de o luna, cu toate ca zacea scris in calculatorul meu de mai bine de patru saptamani, timpul nu mi-a permis sa il postez inainte. In plina iarna cu zapada si fulgi jucausi imi permit sa va readuc aminte de batrana toamna ce tocmai ne-a parasit, cu promisiunea ca in prima saptamana din ianuarie revin cu un articol sugestiv despre Retezatul alb, nins, cufundat in nameti.
Totusi... va recompensez cu o poza a Retezatului Alb, vazut acum un an din apropierea Parangului Mic... muntele cufundat in ceanulul cu ceata abia razbea sa isi scoata la lumina crestele batrane, spre bucuria mea.

Nerabdare si emotie. Imaginatia pusa pe jar. Oare cum va arata anul acesta muntele meu drag in nuante tomnatice? Ma intrebam obsedant inainte sa descopar Retezatul de sub mantia toamnei. Stiam ca totul va fi zugravit in alte culori si emotiile vor fi altele de asta data. Asa a si fost!

Iarba plecata pe pamantul pustiu, stana goala, capaci slabi si aproape cheliti de frunze, lumina galbena in padure si aer curat. Prima impresie: parca sunt la alt munte!
Zaresc in departare varful tesit- Retezatul taiat de eroii legendari ai locului. Crestele albicioase, carunte de atat de multa asteptare ca eu sa revin se aratau si de aceasta data cu aceleasi forme. Dimensiunile lor imi amintesc de drumetiile printre crestele muntilor si lacurile ascunse printre caldari grandioase.

Siluetele copacilor usor vizibile acum printre crengile dezbracate par a fi piese de muzeu. Forme, linii si contururi inedite descriu o textura unica a padurii.
In sfarsit ajungem la Lolaia, cabana noastra. Curtea imi parea mai larga, mai mare, iar padurea mai singuratica, asa cum niciodata nu o mai vazusem. Nu se mai auzeau strigatele copiilor din curte sau din cabana… dar linistea naturii nu tine mult! Deodata usa cabanei se deschide si totul ia culoare. Incepe galagia, incep imbratisarile cu prietenii ce deja ne asteptau nerabdatori. Erau cei ce in vara ne calcasera pragul taberelor.

Frigul dupa-amiezii ne impinge numaidecat in cabana, unde caldura ne imbujoreaza rapid. Totusi, nu rezist mult printre peretii incaperii si ies afara… imi era dor sa ma plimb in curte, sa privesc cerul aproape intunecat, sa numar copacii, frunzele si sa privesc in departare… descopar creste carunte de aceasta data, albicioase, ascunse sub un strat proaspat de zapada. Linistea e deplina… deodata, o veverita speriata urca grabita pe trunchiul plin de rasina al unui brad adormit, spargand tacerea muntelui cu fosnetul frunzelor cazute.
Seara pune stapanire cu usurinta de aceasta data peste Carnicul tacut, iar noi incepem programul si activitatile de seara cu copiii. A doua zi urma sa pornim intr-o drumetie scurta spre Cabana Gentiana.

Urcand incet spre golul alpin, vedeam mai multe din noua infatisare a muntelui. Verdele crud era inlocuit de astă dată de cromatica toamnei galbuie si ruginie, iar bogatia frunzelor ce acum cateva luni impodobeau crengile grele ale padurii erau acum cazute la pamant, lasand totul gol. Totusi, muschiul verde si umed din padure a ramas mereu acelasi… era peste tot, gata sa amortizeze orice cazatura. Si pentru ca Retezatul mai este numit si muntele apa, ea nu a lipsit din drumul nostru. Facem popas la Cascada de pe Valea Pietrele, denumita acum cateva luni de noi “Cascada fara nume”. Mare mi-a fost bucuria sa aud cativa micuti amintindu-si de numele dat cascadei in vara. O mana de copile entuziasmate de cunoasterea locului strigau cu mandrie:”Am ajuns la Cascada fara nume!”.

In scurt timp iesim din padure si se deschide in fata noastra golul alpin. Ajunseseram deja la 1672 m, la Cabana Gentiana. Arunc in stanga si in dreapta priviri rapide atintite culmilor ce inchideau Valea Piertele de o parte si de alta( Stanisoara in dreapta si Pietrele in stanga) si ma bucur de noua pata de culoare varsata de-a lungul celor doua ziduri naturale de stanca. Bujorii de munte rozalii erau acum inlocuiti cu pete maro-brun pierdute printre nuantele de verde-pal. Stevia din jurul cabanei era la pamant, uscata, iar poienita in care vechiul refugiu se ascundea parea acum mai larga. Imi placea sa privesc in jur, sa fiu atenta la fiecare detaliu pentru a-mi ramane intiparit astfel in minte mult timp de la plecarea spre casa.

Sa nu uitam si de focul de tabara, cantecele de munte fredonate la chitara(nu, nu stiu canta la chitara), tiroliana si, nu in ultimul rand, de buna dispozitie presarata peste noi toti, zambete si voie buna!

Un lucru e sigur: Retezatul parea altfel in nuante tomnatice. Ma intreb cum va arata batranul munte incaruntit de neaua deja asternuta de saptamani bune pe crestele semete. Nu imi ramane decat sa descopar eu insami frumusetea muntelui alb asa ca, in mai putin de doua saptamani voi fi iar acolo unde tacerea vorbeste pentru mine, iar infinitul departarilor este atat de aproape, in Retezat!

Urmatorul articol despre munte?
In 2011, plin de zapada si cu noi relatari de printre fulgii de nea si aburii ceainicului cald de la Lolaia.

 

Si, amintindu-mi de Festivalul Floare de Folk din Retezat, am sa postez si aici pe Blog unul din video-urile uploadate de la festival. Mai multe gasiti pe canalul meu youtube.

Este vorba de o piesa cu un nume sugestiv articolului: Muntele, cantata de Emeric Imre si Razvan Krivach.