Iarna in Retezat


Pasii m-au purtat in acest sezon de iarna pe taramul stancilor inalte, batute de vant, pe teritoriul jnepenilor ascunsi sub zapada stralucitoare si al caprelor negre. Peisajul conturat de aceasta data in nuante albicioase in care Retezatul s-a imbracat parea unul rupt din cele mai perfecte colturi de lume. Armonie, liniste si gheata...


Saptamana petrecuta acolo, in compania prietenilor, oameni cu sufletul mereu tanar si vrajiti de farmecul batranului munte, ne-a purtat pe drumuri de munte inzapezite, prin padurile pudrate cu zapada, peste vai inghetate si pietre lunecoase.
Primul traseu pe care il facem de la noi, de la Cabana Lolaia, a fost o plimbare binevenita dupa infructarea din bucatele alese devorate de Craciun, si anume la Capul Dealului. Mai exact, o poenita ce se deschide armonios pe creasta unui deal ce sta de la poalele Culmii Lolaia. Alegem sa urcam pana acolo, la Capul Dealului deoarece in crestetul padurii devenita cheala privelistea e una de poveste! Se deschid in departare intr-o panorama deosebita crestele Retezatului spre satisfactia iubitorilor de munte.



Saptamana in Retezat a fost ideala si meteorologic. Senin, senin si iar senin... fie ca era ziua, fie ca era noapte. Si la fel de frumos a fost si in ziua cu traseul spre Capul Dealului. Dimineata era o placere sa te plimbi prin curtea alba. Totul sclipea, zapada reflecta lumina, iar padurea ce stralucea la propriu in bataia matinala a soarelui era un adevarat spectacol. Nu imi ramanea nimic altceva decat sa ma opresc si sa privesc... atat! Am si acum in fata imaginea padurii de brad impecabil de alba, atat de ireala... Era intr-adevar o placere sa fiu acolo, in mijlocul naturii, al arborilor deveniti de nea.



Zabovind pe la cabana pornim doar la amiaz. Pe la 14-15 in acea zi se lasa ceata si plafonul de nori ajunge cetul de jos... parea ca cerul te apasa pe umeri, iar zapada cu greu observabila din departare imi dadea o senzatie de limitare, de marginire. Totusi, sentimentul a fost altul cand am ajuns pe fruntea dealului, dar pana atunci din articol ceva mai este de citit.



Alaturi de noi mai luam si un grup de tineri pusi pe distractie si cu buna dispozitie in buzunar veniti tocmai din orasul de pe Bega, Timisoara, pentru a-si petrece sfarsitul lui 2010 si inceputul noului an la Cabana Lolaia. Ne punem parazapezile, ne luam suprapantalonii sau salopeta de iarna, polarul, caciula si ce mai trebuie si iesim in fata cabanei... cand ma vad in fata cabanei, ghici! Eram echipa celor 4 imbracati in aceleasi culori, eu si colegii monitori Florina, Alin si Clara, o prietena ce incepe sa iubeasca muntele si mai mult cu fiecare iesire in natura! Cu totii ne admirau pentru "echipamentul"comun, iar noi eram distrati de coincidenta vestimentara deosebita!





Coboram putin de la cabana noastra pana la Cladirea Ocolului Silvic din Carnic si de acolo o luam spre stanga, unde se vede un drum forestier nefolosit. Vara, acolo era taramul mlastinilor, acum... acum treceam cu usurinta acea portiune si asteptam nerabdatoare sa ies in poiana. O luam in dreapta drumului forestier si urcam prin padure incet in acelasi sir indian. Glumele tipice cu matreata fulgilor de nea in par sau remarca "ti-a cazut nasul" nu au lipsit nici de aceasta data. Portiunile cu gheata erau o adevarata distractie si sesiune de echilibristica. Le-am trecut si pe acelea rapid si fara sa ne dam seama ajungem in prima poiana. Acolo, decorul era de vis si nimic mai mult! Ceata ce s-a lasat acoperea parca brazii in departare, iar zmeurisul ce se intindea in toata poiana ne duce cu gandul la hibernandul mos martin. Era atat de frumos cadrul din care noi faceam parte... era o placere sa auzi cum tasezi cu piciorul zapada necalcata inca de nimeni... era relaxant sa auzi linistea, tacerea naturii albe!




Urcam domol fruntea dealului, mai alunecam prin zapada, o luam in mana si o aruncam spre cer privindu-i caderea spectaculoasa si contemplam formele albe cu multa atentie. Suntem atenti si la fiecare urma ce o vedem in cale prin zapada nebatatorita, poate, poate gasim o urma de urs sau de lup. Nu prea avem noroc si vedem doar urmele Odrei, catelusa Bucuresteana ce ne tinea companie si se facea auzita de fiecare data printr-un latrat plin de personalitate.







Mai urcam, mai stam cateva minute si privim in jur, apoi iar urcam cu gandul sa ajungem la ultima poiana, cea mai inalta, dar fara speranta ca vom vedea prea multe. Ceata deasa ecrana vederea noastra la mai mult de 75-100m. Totusi... urcam din pura placere de a face miscare! Ajungem si la punctul de intoarcere al scurtului nostru traseu si incepem sa pozam in dreapta si in stanga intinsul alb. Deodata apare pe dupa ceata o bulina galbuie... conturul translucid al soarelui devine din ce in ce mai vizibil si incet, incet ceata se ridica pana ce in fata noastra se arata crestele carunte ale Retezatului.







Cu totii ne indreptam privirile spre spectacolul natural oferit de inaltimile zarite in departare ale muntelui... Varful Mare, Papusa si Peleaga(de la stanga la dreapta in poza) erau gigantii de piatra ce dadeau alte dimensiuni si semnificatii masivului muntos.




Dupa cateva minute bune in care pur si simplu ne-am clatit ochii am luat-o din nou spre Carnic, coborand fiecare cum poatea pantele inzapezite. Unii nu s-au mai ostenit si au trecut pe langa noi precum trenul, alunecand in fund pe stratul de nea numai bun pentru o tura rapida la vale.
Plimbarea de la Capul Dealului, saua Capul Dealului cum este numita in literatura de specialitate, cu altitudinea de 1315m a fost pentru mine inca o data un exemplu care intareste afirmatia ce ne spune ca muntele il urci doar cand te lasa el sa il urci... si ne-a lasat sa il urcam si in celelalte zile de sedere in masiv...

Vor urma alte povesti de-ale montaniarzilor!



Foto: Alisa Radeș