Tura de iarna in Retezat - Culmea Lolaia



Imediat trece iarna si eu nu termin de postat articolele despre frumosul si albul Retezat, locul in care ne-am desfasurat o parte din taberele la munte din vara lui 2010. Pana in martie va ramane zapada in muntele extremelor geografice asa ca, pentru inceput pun pe tapetul blogului tura facuta de la Cabana Lolaia pe Culmea Lolaia, trecand pe langa Cascada Lolaia si vazand si paraul Lolaia. Asadar, Lolaia e peste tot... 


Pornim pe la 8 dimineata imbracati si echipati corespunzator si urcam incet pe drumul de gheata care ne duce la pietrele. Peisajul superb, de poveste, de vis… de nedescris. Pozele vor vorbi de aceasta data mai mult decat mine in acest articol. Era atat de frumos, atat de pur… e un sentiment placut atunci cand vezi zapada virgina imprejurul tau, neatinsa de om, amprentata din loc in loc de urme de caprioare. E indiciul ca te afli in codrul verde metamorfozat intr-un intins alb, printre povestile fulgilor de zapada, printre vocea zapezii ce trosneste sub bocancul tau si a paraurilor ce vorbesc de sub zidul de gheata asternut peste ele. Acelasi spectacol inegalabil de forme, sentimente si culori il ofera muntele iarna, precum in miez de primavera, toamna sau calduroasa vara. 




Cascade mici de gheata, turturi agatati de stanci, copaci precum un candelabru natural, drumul ce urca incet si stralucea in bataia rezelor de dimineata ale soarelui si o companie placuta alaturi de cei cu care urcam pe munte. Printre zeci de poze si secunde in care contemplam cu atentie forma zapezii, ajungem la Cabana Pietrele unde poposim cateva zeci de minute. Era dimineata, era gol… eram doar noi. Cumparam un ceai cald si infulecam sandwichul atent pregatit la Cabana Lolaia la noi, timp in care incepem sa tremuram de frig. Culmea ironiei… in sala de mese era mai frig decat afara! Nu mai stam pe ganduri si plecam numaidecat la drum pentru a ne incalzi. 



Chiar inainte de a trece podul peste Stanisoara, venind de jos de la Carnic, vedem marcajul ce ne arata poteca.  Urmarim banda galbena si dibuim cu greu adevarata poteca. Cert e ca urcam si iar urcam si vedeam tot mai mult printre crendile brazilor culmile Retezatului stralucind cu zapada pe ele. Culmea Stanisoara, aflata pe cealalta parte a Vaii Stanisoara era prima care se vedea, fiind si cea mai apropiata de Lolaia pe care tocmai vroiam sa o “cucerim”. Pe masura ce urcam muntele ne rasplateste si mai mult… eram precum niste copii cuminti ce primesc recompensa pentru stradania lor.




Da, pot afirma cu tarie ca in aceasta tura muntele m-a rasplatit peste masura cu panorame ce si acum se desfasoara precum o pelicula in mintea mea. De la un punct de belvedere amplasat ceva mai sus vedem in sfarsit toate culmile Retezatului Nordic. Noi, aproape de pe fruntea Lolaiei, vedeam Culmile Stanisoara, Pietrele, Valea Rea si Gales asa cum erau ele pe harta, una dupa alta, despartite de vaile glaciare ce le poarta numele. Vedeam si cei trei mari gidanti ai Retezatului, Peleaga de 2509m, Papusa de 2508m si Vf. Mare de 2463m stralucind falnic in departare. Vf. Retezat, al IV-lea gidant al Retezatului era chiar in departare, la terminarea Culmii Lolaia… el, varful tesit de 2485m ascundea Soarele pe dupa el, lasand sa treaca doar cate o raza aurie de o parte si de alta. 





Ajungem chiar pe creasta, iar vantul incepe sa bata cu putere. Lectia de geografie era in plina desfasurare… simteam pe pielea mea cum sta treaba cu orientarea versantilor si… sunt nevoita sa imi pun rapid caciula pe cap. De partea cealalta a culmii… surpriza! Un peisaj inedit, pudrat cu zapada si evident bucuria mea de a descoperi o noua parte din infinit si din lume. Vedeam de acolo in departare, chiar in capatul zarii o parte din Apuseni… Metaliferii si Trascaul se vedeau mici, plini de zapada undeva in fundul depresiunii ce se deschidea in fata noastra. Descopar si Poiana Rusca, undeva in stanga Apusenilor(spre Sud). Vad muntii tesiti si reperez numaidecat grupa montana… ca mai intorc cateva grade spre sud, spre crestele Retezatului si vad mai aproape de noi Muntii Tarcu, mai josi, dar frumos incretiti.








Era de-a dreptul un peisaj de zile mari… Privind inspre Nord, de-a lungul Lolaiei vedeam intreaga Depresiune a Hategului, cufundata in relaxarea sarbatorilor de iarna. Undeva in dreapta, tot in departare(departarea inseamna departare ca sa nu existe confuzii...), vad un gigant alb… era Parangul alb descoperit de mine cu ceva ani in urma. Cu cat urcam mai mult, pierdem vizibilitatea dinspre partea de nord, caci inaintam mai mult in maruntaiele muntelui. Insa, cu cat urcam mai mult vedeam mai bine crestele carunte ale Retezatului. Vedem si Varful Bucura I de 2433m, pe care in vara il urcam cu copiii in tabara venind pe Valea Pietrele, urcand Curmatura Bucurei si coborand apoi pe limita Rezervatiei Gemenele, Saua Retezat si Valea Stanisoarei.
Pe masura ce urcam, ne afundam tot mai mult in zapada… uneori piciorul se afunda atat de mult incat ramanem intepeniti in zapada pana mai sus de jumatatea femurului… asta doar in locurile in care sub neaua ce pusese stapanire pe crestele de stanca se ascundeau jnepenii a caror crengi groase si zareau cate putin la suprafata zapezii.



Soarele era nelipsit din peisaj, iar zapada stralucea nebuneste imprejur. Ochelarii de soare erau acum un accesoriu necesar. Pioletul a aparut si el in peisaj, iar la coltari am renuntat promitandu-mi ca data viitoare am sa ii incerc si pe ei. Era prima data cand foloseam pioletul… era prima data cand il infigeam in zapada si prima data cand m-am lasat il el. Profesorii de piolet, asa cum i-am numit atunci, Florina si Adi, eu fost cei care supravegheau atent manuirea mea stangace la inceput a acestuia. Treptat incepeam sa il folosesc cu nadejde si dupa cum observasera si ceilalti, eram tare mandra de noua mea jucarie asa cum au numit-o ei. Ture de iarna vor mai fi cu siguranta la munte, iar pioletul  va deveni o jucarie tot mai mult folosita, cu grija, atentie si responsabilitate.Vor veni si acele zile...





Ajungem in sfarsit pe Vf. Lolaia Nord, dupa un urcus prin zapada aproape interminabil. Eu cu pioletul in mana priveam si de aceasta data cu ochii unui invingator lumea vazuta de sus. Caldarea Stanisoarei se deschidea atat de frumos la capatul vaii, iar varfurile de munte pictau cu splendoare panorama vazuta de aceasta data de sub bratul iernii, de sub cerul albastru ca ochii unui copil mic. In acele momente te gandesti categoric la tine si la ceea ce esti tu… la ceea ce ai lasat lumii, la ceea ce ai oferit bun si la viitorul tau, caci esti in locul in care esti atat de aproape de infinit si poti tinti din nou spre a ajunge cat mai aproape de un alt infinit. 





Intr-un interviu pentru un ziar local eram intrebata de ce am ales muntele si in raspunsul care l-am dat aminteam si de oamenii de munte… aminteam faptul ca ei au o sensibilitate aparte si o poveste de spus. Ei bine, acea poveste e spusa cel mai bine celor alaturi de care ai urcat pana in locul de unde lumea se vede mai mica, iar cerul mult mai jos... 



Pentru ca rasplata sa fie deplina, cateva capre negre isi fac aparitia pe crestele abrupte… era prima data cand vedeam animalele zbelte de sus. Pana acum le vedeam din caldari glaciare cocotate pe creste sau pe grohotisul abrupt… insa de aceasta data eu eram pe creasta, ele pe stancile Lolaiei, veghiind asupra intinsului alb. Nimic nu le sperie, nimic nu le disturba din normalitatea salbateca a lor, iar noi urmarim impietriti miscarile grandioase ce le faceau prin zapada ce statea gata sa se desprinda de sub ele.



La coborare alunecam prin zapada deja sparta de noi la urcare. Era o fuga continua prin nametii ce acopereau grohotisul ascuns sub stratul gros de nea. Uneori piciorul drept se afunda inca 20-30 cm, insa venea stangul din urma si devenea punctul de sprijin, iar dreptul impotmolit iesea rapid la suprafata, continuand intrecerea picioarelor. Miscarile devenisera deja ciclice… piciorul se afunda, iesea rapid, iar se afunda, iar iesea, se vedea un capat de jneapan, saltam peste crengile arborelui, apoi o urma de picior infundata mult in zapada, un nou salt peste ea si tot asa pana ajungem, fara sa ne dam seama, la padurea de brad ce acoperea Lolaia mai spre vale. Coboram apoi printre jnepenii inzapeziti si brazii incremeniti de frig si ajungem apoi la traseul marcat de aceasta data cu crucea albastra, pe Valea Stanisoarei. Urmarim poteca usor vizibila si traseul bine marcat si in 20-30 min ajungem la Cabana Pietrele unde nu ne mai oprim de aceasta data. Coboram grabiti spre Carnic, la Cabana Lolaia, fara a contempla insa spectacolul naturii de aceasta data in culorile inserarii. 








Cu siguranta tura pe Culmea Lolaia va fi printre cele mai frumoase ale mele caci, pioletul mi-a fost sprijin la urcare pentru prima data si, tot acum, m-am aruncat intaia oara in piolet… Retezatul a fost precum un magician carunt si iubitor de drumeti in ziua in care am urcat spre inaltimi… printr-o vraja ne-a scos in fata caprele negre, crestele ce straluceau sub soarele zambitor si panorama de vis ce atingea pana si Apusenii. Asa zile bune sa tot fie!