Escalada, veselie si experiente noi!


Weekendul trecut am bifat inca o iesire in natura si anume o tura foarte, foarte frumoasa alaturi de prieteni in Cheile Turului sau Cheile Turenilor. A fost prima iesire la catarat din acest an si se pare ca vor urma alte iesiri in viitorul apropiat caci am inceput sa prind si mai mult drag de escalada.
Pentru a-ti face o idee mai buna despre Cheile Turenilor, daca nu cunosti deja frumoasa spartura a apei in calcar, iti recomand un articol mai vechi de pe ArtGeo Life despre o alta iesire in Cheile Turului.
Dupa o duminica inceputa in stil mare si foarte matinal, imi pregatesc rapid rucsacul de drumetie si ne urcam in masina, iar in mai putin de 45 de minute ne vedem direct deasuprea cheilor. Coboram in maruntaiele de stanca si ajungem la poalele peretilor calcarosi unde intalnim deja cataratorii ce-au intins corzile si escaladeaza deja stanca galbejita.



Se face ca ma vad numaidecat cu hamul pe mine in timp ce filam. Nu stau mult pe loc si imi urmeaza mie randul la escalada. Urc cu entuziasm primii metri, dupa care uit parca de toate si ma vad doar eu si stanca. Ma cuprinde atunci un sentiment ciudat... cu fiecare priza gasita, fiecare spartura in stanca si fiecare prag descoperit ce ma ajuta sa urc mai sus, sa imping din picioare si sa imi folosesc toata puterea bratelor ma simt parca mai buna. Ma opream, gaseam o priza noua, o incercam, renuntam si cautam din nou, priveam in jos si descopeream ca deja urcasem o distanta buna. Ma lipream din nou de peretele vertical si imi auzeam rasuflarea izbindu-se de peretele de piatra. Era un feeling atat de diferit de cele traite de mine pana atunci... era diferit, ma simteam responsabila de fiecare miscare a mea, cu toate ca eram asigurata, ma simteam datoare sa ajung acolo sus si sa imi folosesc puterea bratelor la maximum. Si am ajuns pana la urma la final de traseu de unde cheile se vedeau atat de frumos. Vedeam de pe stanca cum razele ating platoul domol in care e sapata spartura facuta de paraul Racilor.




Urmeaza rapelul, dupa care predau stafeta celorlalti prieteni. Daca pentru inceput ne-a fost servit un traseu al carui nume va spune mai multe despre dificultatea acestuia, si anume "Traseul Fetelor", al doilea traseu devine mai dificil si cel mai solicitant. "Codrut" a fost urmatorul traseu, iar ultimul din seria celor trei a fost un traseu tot din acea zona numita "la tancuri" .
Entuziasmul era la cote maxime in mine in acele momente. Imi pun din nou hamul pe mine, incep ritualul nodului 8 prin urmarire, infiletez carabiniera, trag aer in piept si pun mana pe stanca. O pun si o las acolo cateva secunde... nu gaseam o priza buna, praguri nu aveam si imi parea atat de dificil totul. Insa la un moment dat incord bratele si trag cu putere, ma imping in picioare, imi gasesc punctul de echilibru si urc incet un metru. 30 de sec agatata cu mainile de cele doua prize bune prinse mi-au injumatatit forta bratelor numaidecat. Urc ce urc pana dau de o alta portiune in care prizele pareau prea departe de mine. Incerc, ma agat precum o reptila de stanca insa ma scap. Incerc din nou, dar am acelasi rezultat. Parea ca nu pot trece de acea portiune... parea ca nu am prize, credeam ca nu am putere in maini si nu mai are rost sa incerc sa ajung la finalul traseului. Astfel ii anunt cu comoditate pe cei de jos ca voi incepe coborarea, insa practic nu mi se da voie. Imi argumentez neputinta de a continua, dar incurajarile nu obosesc ca apara. Accept sa mai incerc o data si reusesc. Da, reusesc sa urc cu mare efort, brate incordate la maximum si picioare tremurande. Poate ca daca atunci nu mai incercam, astazi nu mai afirmam ca am sa mai catar... poate daca atunci nu simteam bucurie pura cand m-am vazut la capatul traseului nu prindeam atat de mare drag de escalada. Poate daca nu mi se spunea de jos "hai ca poti, uita-te mai bine dupa prize" astazi scriam doar despre un traseu catarat in timpul turei din Cheile Turenilor.





Minutele pareau de aur acolo, pe stanca. Nu-mi dadusem seama cum timpul trecuse atat de repede... asa ca mergem spre alt traseu unde intalnim o trupa faina de cataratori acompaniati de un labrador simpatic ce se facea auzit prin latratu-i impunator. Cu picioarele inca obosite dupa traseul ce ma solicitase atat de mult inainte, aleg sa urc a doua a de aceasta data. Reusesc acum sa ajung sus fara probleme, iar asta mi-a adus satisfactie si incredere. Incredere ca voi mai catara, ca voi avea intr-o zi papuceii mei smecheri de escalada, echipamentul necesar si cat mai multe zile la catarat.



Dupa o asa experienta, pentru ca intr-adevar asa a fost escalada din acea zi pentru mine, pornim intr-o traversare cu peripetii a cheilor. Ne grabim, caci cu siguranta microbusul spre Cluj nu ar fi asteptat dupa noi. Asa ca o luam spre parau si ajungem pe malul stang al paraului Racilor. Vedem de mai aproape grote agatate in turnurile de stanca. O luam in directia sensului opus de curgere al raului si incercam sa cautam un loc de trecere al apei cat mai bun. Mergem ce mergem, testam variante, insa pentru ca apa era destul de murdara nu riscam a ne descalta. Gasim pana la urma un pod natural din crengi, PETuri si alte deseuri ale turistilor inconstienti. Alegem sa trecem pe acolo. Insa... podul din crengi s-a daramat, a venit Coro si l-a luat. Da, atunci cand cel mai solid dintre noi a traversat constructia naturala, structura de rezistenta a cedat cu brio si s-a trezit omul cu genunchiul in apa, bocancul inundat si ironizat, evident, de catre noi ceilalti. Radem in hohote, parca prea bine si imi pun intrebarea daca nu cumva si mie mi se va intampla ceva caci... prea cu pofta am ras.





Continuam sa inaintam spre amonte pe partea dreapta a paraului de aceasta data, pana dam de baza unui perete de stanca aflat chiar la malul paraului. Solutia? Sa trecem pe partea cealalta. Cum? Greu de spus... zaresc insa un trunchi de copac cazut peste paraul Racilor. Era singura solutie de a inainta asa ca propun sa traversam apa pe trunchiul de copac. Zis si facut! Cu rasete si voie buna, mai in gluma, mai in serios traversam apa. Numim miscarea "imblanzirea taurului" la care presaram tot felul de comentarii picante. Pana la urma traversam cum traversam, insa nu inainte de a-mi arunca rusacul pe partea cealalta a apei... pe partea cealalta a apei sau chiar in apa!





Da, intr-o atmosfera tinereasca si plina de voie buna, ma las dusa de val si cu toata maiestria si talentul imi arunc din greseala rucsacul in apa. Radem cu totii la inceput, in hohote chiar, spargand linistea naturii. Credeam ca rucsacul va fi salvat de cei ce trecusera deja pe cealalta parte insa apa il ia spre aval. Nu-mi pot descrie fizionomia disperata din acele momente, insa stiu ca m-am vazut numaidecat in dreptul rucsacului ce se oprise de aceasta data de o creanga. Statea acolo, ceilalti radeau, eu ma uitam la urcsac, iar acesta se scufunda tot mai mult, iar in mintea mea era doar faptul ca telefonul si aparatul foto erau in rucsac. Pana la urma mi-l recuperez si il trimit in siguranta pe partea cealalta. Norocul meu? Telefonul si aparatul foto erau pe partea opusa care s-a scufundat in apa. Asadar, mi s-a confirmat zicala "sa nu razi de necazul altuia pentru ca ti se poate intampla chiar tie". Ei bine... am ras cu totii in hohote minute in sir, caci stangacia mea s-a dovedit a fi cel mai comic moment al drumetiei din chei. Asa ture sa tot fie!




Urcam apoi pe platoul domol in care au aparut brusc cheile. Vedem frumusetea cheilor si de deasupra lor, nu doar din mijlocul maruntaielor de piatra. Ne indepartam incet de rezervatie si lasam in spate in linistea unei dupamase de duminica Cheile Turenulor pe care le vom bate la picior cu urmatoarea ocazie.
Pana atunci, va dau intalnire in weekendul acesta in Retezat, la Cabana Lolaia, acolo unde Adeona va fi alaturi de elevii care au ales sa-si petreaca weekendul intr-o excursie in natura de neuitat!
Vreme buna!