Cascadele din Valea Mării



Coborand de la refugiul Buta facem un ultim popas la Cascadele din Valea Marii, o salba a caderilor de apa ce se bucura de admiratia drumetilor prin prisma peisajului spectaculos.
Din zona numita "La Fanate" schimbam directia si o cotim spre stanga, urmarind un alt drum forestier pana la un moment dat cand ne abatem si de la acela si intram prin padure. Lasam rucsacii jos si continuam fara ei spre amonte, pe cursul drept al Vaii Mării, ce se varsa in Paraul Lazaru.



Din ce-am citit unii ar considera a fi cinci cascade de-a lungul vaii, altii sapte, insa un lucru e sigur: cea mai impunatoare dintre acestea este o cadere de apa de 30-35m ce "țâșnește" printr-un jgheab adancit in partea superioara a pragului si se deschide precum un evantai spre baza acesteia.
Tot urcand pe bolovani si trunchiuri cazute ajungem si la un prag neted peste care se pravalise un bolovan ce-l acoperea sub forma unui plafon inclinat inspre cursul raului. Din prea multa neatentie sau euforie atrag albinele dupa mine si nu scap pana nu ajung a fi intepata de una din ele exact pe gat. Durere, amorteala si nimic mai mult... noroc cu apa rece de munte (vezi cantecul "Apa de izvor").





La un moment dat mi se atrage atentia sa intorc privirea spre un versant de pe malul stang al vaii. Il privesc si din complezenta apreciez colosul de stanca, insa abia dupa cateva momente observ adevarata fata a stancii... la propriu. Imaginatia umana gaseste din textura colturilor de piatra fizionomia unui batran incruntat, ce strange din buze si sade fara nas privind spre caderile de apa insirate spre amonte. Se numeste Sfinxul Lazaru' sau Sfinxul din Retezat si se spune ca ar fi cel mai bine observat doar pe aparatele si camerele foto. E bine, la imaginatia mea cate si mai cate mi-ar fi putut trece in minte despre batranul impietrit de atata incruntare...





Urcam spre amonte(cred ca e pleonasm) si traversam pe cealalta parte a apei. Ajungem in sfarsit la Cascada Mare unde prezenta ei e anticipata de vuietul apei ce rasuna tot mai impunator. Debitul era scazut, caci nu mai plouase in Retezat de mai bine de o luna. Totusi, apropiindu-ne de baza cascadei particulele de apa in suspensie umezeau timid epidermele noastre. In tot acest timp vuietul cascadei bolborosea necontenit o poveste a muntelui intaleasa doar de batranul incruntat.






Ramanem cateva minute la soare langa apa. Priveam de acolo jocul picurilor si-mi amintesc cum urmaream parcursul apei de acolo, de sus, de pe prag si pana jos, unde lovea cu brutalitate pietrele vesnic ude. Uneori apa lovea cate un colt de stanca si se spulbera in aer in mii si mii de picaturi.
Un curcubeu isi face aparitia la baza cascadei... raman fascinata si de aparitia lui, dupa care aleg sa inchid ochii si sa ascult povestea apei. Doar atunci am inteles cu adevarat ce-avea sa-mi transmita. Vuietul cascadei devenise subit o muzica de relaxare ce-ti alunga parca toata incordarea din tine. As mai fi ramas ore in sir ascultand natura, insa trebuia sa ne intoarcem si acasa.



Am facut cale intoarsa, trecand pe langa acelasi Sfinx morocanos si aceleasi albine ce m-au transformat intr-o intepata, dupa care am luat din nou rucsacii in spate si-am coborat pana la 66A.


De acolo, povestea s-a mutat in alti munti...