Muntele Mare - Rezervatia geobotanica "Șesu Craiului - Scărița Belioara"



De ceva timp vroiam sa ajung si prin Scarita Belioara, rezervatie despre care auzisem si citisem cateva lucruri interesante pe care vroiam sa le vad cu ochiul liber, intr-o drumetie prin stancaria Muntelui Mare.





Mergem cu masina (Jeep-ul cum ii spunem noi) pana in Posaga de Sus de unde o luam la picior pana spre marginea satului, urcand pe langa paraul Rastoaca. Traseul avea doua variante, ori prin dreapta, urmarind punctul rosu - traseu circuit, ori stanga urmarind crucea rosie ce ajunge pe creasta, pe langa Vf. Muntele Plaiului(1371m) dupa care se continua pana la Statiunea Muntele Baisorii. Alegem varianta traseului circuit urmarind punctul rosu intrucat aveam mai multe de vazut, pentru ca morfologia, vegetatia si peisajul rezervatiei difera considerabil de la o extremitate la alta, iar acest lucru aveam sa il descoperim in tura facuta in Muntele Mare.

Rezervatia vazuta de pe Platoul Sipote, Muntii Trascau
Rezervatia vazuta de pe marginea de nord-vest a Masivului Bedeleu, Muntii Trascau

Rezervatia complexa "Sesu-Craiului - Scarita-Belioara" constituie un rest al unui platou calcaros ce cu timpul a fost erodat de apele provenite din precipitatii, sapand continuu, pana l-au adus la infatisarea de astazi. Aspectul este unul inedit, intrucat structura geologica diferita a partii ne nord, constituita din sisturi de varsta paleozoica, si cea a partii sudice, unde reprezentative sunt micasisturile(roca compusa din cuart si mica) si paragnaisele(roci sedimentare metamorfozate) au dus la o diferentiere semnificativa a morfologiei reliefului. Astfel, in partea sudica reprezentative sunt abrupturile si peretii verticali ce adapostesc cateva pesteri, iar in partea de nord caracteristica principala o constituie prezenta versantilor ce coboara in linii domoale. Platoul calcaros se imparte in doua compartimente, unul estic acoperit de padurile de conifere, Scarita-Belioara, a carui altitudine maxima atinge 1382m(Vf. Scarita), si cel vestic, Sesu-Craiului, cu Vf. Plaiului de 1371m, sector acoperit cu pajisti. Tura noastra a urmat mai intai partea estica, pe la baza abruptului sudic, a continuat apoi pe marginea acestuia, pe platou, ajungand in partea vestica si revenind apoi spre poalele vestice ale abruptului Belioarei.





Daca geologia rezervatiei este una inedita, in ceea ce priveste vegetatia se poate vorbi de prezenta unor endemisme si superlative pentru anumite specii. Datorita expozitiei versantilor, partea sudica, cu pereti verticali si insoriti, ofera conditiile dezvoltarii unor specii termofile sudice. Specia de origine mediteraneana, Saponaria Bellidifolia, atinge aici cea mai nordica raspandire si specii precum argintica a carei aparitie din Scarita-Belioara este unica in Apuseni(fiind si o specie relicta), strugurii ursului sau Gentiana - cupa de calcar ce se situeaza sub altitudinea lor obisnuita confirma importanta stiintifica si valoarea peisagistica a rezervatiei. Eu una am fost uimita sa gasesc la sfarsit de luna octombrie zeci de plante inca in floare, viu colorate, cu frunzulitele inca verzi, pline de roua, insa cea mai spectaculoasa mi-a parut trecerea de la fagete la padurile de pin si arbusti alpini.












Pentru inceput, toate bune si frumoase. Peisajul se arata extrem de spactaculos. Urmaream un drum de care in a carui parte stanga sedeau abrupturile albicioase ale Belioarei de unde se zareau ici-colo, pe cate un prag pete de culoare reprezentate de arborii cocotati pe stancarie. Poteca devenea din ce in ce mai stramptorata si urca neincetat prin padurea de fag. Ei bine, de la un punct gata cu distractia... nici urma de marcaj, insa poteca se vedea cat ce cat serpuind peste portiuni de grohotis si trunchiuri cazute. Se vedea ca e o zona neumblata, salbatica. Patul de frunze nu mai fusese calcat, intrucat acoperea de cele mai multe ori poteca.







Fuseseram anuntati ca traseul e foarte slab marcat, asa ca ne-am propus s-o scoatem la capat intr-un final si sa-i dam bataie urcarii, foarte buna de altfel pentru un antrenament serios de alergare montana. Dani, prietenul de drumetie, o lua tot mai tare, iar eu ma tineam dupa el, cat puteam ce-i drept. El - sportiv de performanta, eu - hoinara amatoare(fosta sportiva de performanta...). Pana la primul popas, dupa aproximativ o ora de urcare, m-am incalzit de-a binelea asa ca am trecut la tehnica "babei Dochia", insa nu pentru mult timp...
Ajunseseram aproape in cea mai estica extremitate a stancariei Belioarei pe la 1100m dupa cum arata harta, cu 400m urcati in altitudine de la punctul nostru de plecare. Panorama oferea o priveliste a Culmii Muncelului ce despartea Valea Belioarei de Valea Pociovalistei, ce inca-si mai pastra cromatica verzuie. Zaream o parte din versantii estici al Belioarei si, chiar in fata noastra, se arata printr-o stancarie sfioasa si partea dinspre amonte a Cheilor Pociovaliste.





Continuam urcarea in acelasi ritm, pe o poteca ce ingloba calea a trei marcaje acum, dupa ce o portiune buna nu mai aparuse nici urma de marcaj. Pe langa punctul rosu ce aparea din cand in cand rasar triunghiul rosu si cel albastru. Asadar continuam urcarea prin padurea de fag si deodata apar semne concrete ale vegetatiei ce ne spun ca am urcat in altitudine. Peisajul se schimba subit si apare o portiune de padure arsa(dupa trunchiuri ne dam seama ca erau conifere), dupa care fagetele sunt inlocuite de padurea de pin si brad in interiorul careia se pierde poteca.






Intraseram intr-o padure deasa, virgina, linistita, cu muschi fraged si zeci de crengi ce-ti barau calea. Erau semnele ce ne indicau salbaticia zonei. La un moment dat, apare pe trunchiul unul molid si patratul rosu, indicand limita rezervatiei. Deodata peisajul se schimba in ceva si mai spectaculos. Iesiseram din padure, iar poteca ducea acum pe marginea abruptului.


Piatra lui Bleant - 1368m



Imi parea ca totul e in armonie acolo. Era o imagine de-a dreptul spectaculoasa... jnepenis, arbusti pitici, pini, stancarie, ceata ce se lasa in departate si picuri ce se prelingeau alene pe acele coniferelor. Eram profund uimita de metamorfoza peisajului intr-un ansamblu atat de bine imbinat. In stanga noastra era un valcel adanc, ce se termina cu turnuri de stanca verticale. Dintre acestea remarcam Vf. Coltul Bleantului, 1368m ce te opreste pur si simplu din loc pentru a-ti ciocni privirea de frmusetea ce ne-o oferea abruptul de calcar. Era pur si simplu o stare de beatitudine...

Amfiteatrul stancos - Groapa Mare




Vf. Scarita, 1382m atinge altitudinea maxima, insa pentru ca nu am abuzat de functia GPS a superceasului lui Dani, spun doar ca s-ar putea sa fi ajuns acolo, pentru ca ne-am abatut de la poteca de mai multe ori pentru a urca tot felul de stancarii si varful unor turnuri.






Poteca usor vizibila acum se continua spre vest, lasand in stanga noastra abruptul sudic al Belioarei. Ne apropiam de compartimentul vestic al restului de platou calcaros, Sesu-Craiului, al carui aspect de platou schimba infatisarea peisajului. Deosebirea de roca dintre partea nordica si cea sudica se regaseste in conformatia reliefului, astfel incat partea de nord apar versanti ce coboara in pante domoale. Datorita expunerii versantilor despre care vorbisem si mai sus, partea nordica a acestora, umbrita, racoroasa si mai umeda decat cea sudica, este bine impadurita. Aici, sunt reprezentative asociatiile de pin silvestru si larice ce constituie fragmente relicte ale padurilor stravechi. Inaintand spre vest, lasam tot mai mult in urma padurea de conifere si patrundem pe teritoriul pajistilor.






Urmarim poteca, insa marcajele dispar subit. Aruncam o privire spre nord unde zarim in departare si Statiunea Muntele Baisorii, dupa care ne continuam drumul. Ne luam cu vorba si dusi ne lasam de povesti pana cand ne dam seama ca nu am vazut nici o poteca ce o cotea spre stanga. De intors nu vroiam sa ne intoarcem asa ca o taiem direct prin padre, peste trunchiuri cazute, odroaie de crengi si stratul instabil de frunze alunecoase. Pentru ca tot nu stiam unde vom ajunge, caci am "luat-o ca taranii in jos" dupa cum spuneam si atunci, pe deasupra ne mai si grabim in coborarea noastra condimentata cu alunecari spectaculoase si salturi peste trunchiurile gigantice. Zarim intr-un final un torent cu foarte putina apa si ii urmam cursul. Ajungem intr-o poienita unde eu fotografiez uimita zeci de plantute in floare ce inca mai rezistau la sfarsit de luna octombrie.





Ajungem intr-un final la baza peretilor de stanca, iar eu rasuflu usurata, insa nu pentru mult timp. Consultand harta descoperim ca suntem defapt aproape de Valea Săgagea, iar calea cea mai rapida cale de a ajunge pe Valea Belioarei, unde am lasat masina masina, era sa urcam si apoi sa coboram, evident, Dealul Bilii ce despartea cele doua vai. Taiem vertical fruntea dealului si observ cu "bucurie" ca aveam ceva de urcat pana sa ajungem pe coama. Peisajul partii vestice a versantului sudic prezenta acelasi aspect spectaculos al stancariei, cu turnuri inalte, abrupturi lipsite de vegetatie si ici colo, cate-o grota sapata sus in calcare.






Trecem pe langa cateva salasuri pentru animale foarte, foarte rustice, insa deteriorate de vreme. La distanta zarim in sfarsit urma de om... o localnica grabita ne intreaba daca nu i-am vazut caii, insa raspunsul nostru a fost negativ... Nu sta la taclale si ne ureaza pe fuga ziua buna, dupa care o zbugheste spre stancaria Belioarei la baza careia apare padurea pictata in nuante calde. Mergem dupa dansa la o distanta de cateva sute de metrii si din fotografie in fotografie ba la cate-o floare, ba la cate-o frunza, observ ca am dat in poteca. Mare ne-a fost uimirea sa vedem ca-i si marcata... crice rosie si punct rosu. Era chiar poteca pe care trebuia s-o urmam noi din partea nord-vestica a Sesului-Craiului si pe care n-am mai gasit-o. Ajungem la un moment dat intr-o ograda mare, frumos cosita, unde ii dam drumul coborarii pe iarba uda. Ajungem intr-un final de partea cealalta a unei porti traditional cioplita... bine ca usa era deschisa si am iesim fara probleme, insa si mai mare mi-a fost bucuria pentru ca nu era urma de caine caci avuseram ceva antecedente nu prea roz cu patrupedele din zona chiar la inceputul drumetiei. Dupa putine minute aungem in sfarsit la punctul de unde incepuse traseul nostru, iesind acum din partea stanga a bifurcatiei.








Mai zabovim pentru cateva poze dupa care urcam in masinuta noastra draga si gonim spre Cluj foarte bucurosi de tura reusita. Dream Theater in difuzoare si o cina delicioasa la Restaurantul Cortez unde am fost tratati ca la carte (in ciuda aspectului nostru de "oameni care vin de la munte", dupa cum ne-am scuzat la intrare)... cam asa s-a terminat o zi demna de adaugat in seria celor ce trebuie reeditate.



Au mai ramas multe de vazut in rezervatie si ma gandesc aici la pesterile neexplorate, insa bolovanul nu se muta din loc, iar timp sa le facem pe toate este destul, asa ca... pe data viitoare!