Piatra Craiului - Drumul lui Deubel, coborarea pe lanturi





Datorita unor evenimente nefericite in familie si a unei puzderii de activitati pentru care mi-am luat angajamentul, timpul se pare ca a fost prea scurt pentru a posta in timp util partea a doua a articolului despre Piatra Craiului, respectiv parcurgerea Crestei Nordice. Primul articol: aici.

Asadar, dupa o noapte racoroasa petrecuta sus la Refugiul La Om, urma coborarea pe La Lanturi, despre care auzisem atat de multe. Din pacate mancasem cu o seara inainte ceva ce nu mi-a cazut bine si, intreaga zi a fost pentru mine una nu foarte placuta... insa cadrul natural si verticala de calcar mi-au impus totusi o semistare de beatitudine. Exista oare semibeatitudine? Eu cred ca da... atunci cand ai vrea sa te transpui intru totul bucuriei depline, insa nu tine doar de tine...






Dintr-o poveste in alta, dupa bucuria rasaritului si spectacolul caprelor negre de la micul dejun, aveam sa coboram din Saua Grindului(2150m) spre Refugiul Spirla(1440m) si de acolo spre Plaiul Foii. Din creasta pana la baza abrupturilor, la Zaplaz(1698m) sunt cam 600m diferenta de nivel si teoretic se parcurg in 2-3 ore, noi am petrecut la coborare ore bune. Am luat-o eu inainte pentru ca eram cea mai "la ea acasa" pe munte dintre toti si nu as fi avut rabdare sa-i astept pe ceilalti asa cum o facusem cu o zi inainte pe traseul de creasta. Am trecut cu bine de primele doua lanturi si i-am incurajat pe colegii de drumetie "ca se poate"... ei bine, s-a putut, insa cu viteza melcului. Si cum siguranta primeaza pentru mine prin munti, am continuat cu viteza intai, dar am ajuns cu bine la locul stabilit.
Intre pauzele in care ii asteptam pe cei trei aveam timp sa fotografiez peisajul calcaros extraordinar ce m-a atras si impresionat teribil. Pe masura ce coboram si ma uitam in sus observam maretia si verticalitatea turnurilor, valcelele stramtorate, iar pe masura ce coboram mai descopeream cate um amfiteatru stancos, cate o saritoare, cate o brana agatata parca pe stanci sau cate un turn semet si impozant desprins din grohotisul prezent pana la refuz. Drumul lui Deubel, asa se mai numeste portiunea cunoscuta drept La Lanturi din Crai, dupa numele calauzei Friedrich Deubel care in 1887 a marcat aici primul traseu din tara si este considerat de atunci si cel mai greu traseu marcat de la noi.










Cand ma gandesc acum la tura din Crai ma bucur enorm pentru ca am parcurs un astfel de traseu si, dupa cum multi muntomani ne-au spus, am si coborat pe lanturi, caci de obicei se urca pe-acolo fiindca-i mai usor. Insa atunci si acolo tin minte ca nu ma puteam bucura de nimic caci ma simteam atat de rau incat abia cutezam sa scot si sa bag(... ce exprimare neadecvata!) iar aparatul foto in geanta si geanta in rucsac.
Dupa o ora si jumatate de coborare(in ritmul Oanei, simpatica tovarasa de drumetie) ne intalnim cu trei tineri frumosi bucuresteni care ne incurajeaza ca nu mai avem mult. Macar atat... ne-au ridicat moralul. Insa... ghici ce? Pana sa finalizam noi coborarea pe la lanturi si sa ajungem la Zaplaz a mai durat ceva. Spre seara cand i-am intalnit in Plaiul Foii le-am multimit totusi pentru ca ne-au incurajat. Dupa cum era si cantecul lui Ioan Onisor: "un traseu de doua ore l-am facut o zi intreaga", cam asa am parcurs noi traseul ce cobora de pe creasta.








Intr-adevar, Craiul nu e pentru aceia carora le e frica de inaltime, pentru cei care nu au incredere in picioarele si mainile lor sau pentru aceia care nu au incredere in sfaturile colegilor de drumetie mult mai experimentati decat ei.
Si uite-asa, "tiptil" am ajuns pe la a saptea portiune de lanturi, cam fara rabdare, dupa ce o zi intreaga statusem dupa simpatica noastra colega de drumetie, ce nu punea in aplicare macar o farama din ceea ce-i spuneam... iar cand am vazut-o ca se tinea cu o mana de lant intr-o portiune in care spun eu ca "acolo ramanea" daca cumva aluneca, am luat-o spre stancile cele mai de jos, pe poteca marcata cu banda rosie, pana am dat de jnepenis. Din cauza oboselii am incurcat la un moment dat dreapta cu stanga si ne-am abatut cateva minute de la poteca. Luam foarte in serios sfaturile primite de la Cabanierul de la Cabana Curmatura care-mi spunea cu doua seri inainte ca, majoritatea accidentelor din Piatra Craiului s-au datorat turistilor care s-au abatut de la poteca.








Ajungem intr-un final si la stanca prabusita si erodata mai apoi de ploaie si vant, La Zaplaz, unde nici poze nu mai aveam chef sa fac. Pasiunea insa pentru geografie prima totusi si, pentru ca le-am promis colegilor de drumetie ca le explic doar la fata locului modul de formare al arcadelor de calcar, am amintit scurt de prabusirea tavanului unor foste pesteri. Aspectul zaplazului se datoreaza excluziv petrografiei, prezentei calcarului, dizolvarii si eroziunii eoliene.
Am coborat de acolo ultima portiune de lanturi, am ajuns la baza Zaplazului si am luat-o apoi pe un grohotis sfaramitat si instabil care parca nu se mai termina. Intr-un final am intrat si in padurea de conifere si, dupa jumatate de ora de cand am patruns in etajul rasinoaselor am dat si de Refugiul Spirla. Nu am zabovit mult acolo pentru ca ne grabeam sa ajungem pe zi in Plaiul Foii, pentru a prinde restaurantele deschise caci eu vroiam neaparat sa mananc ceva cald, pentru a-mi drege stomacul. Stiam de sursa de apa aflata la 15 min de  Spirla asa ca ne-am automotivat o data cu gasirea izvorului. De acolo am urmat poteca ce cobora pe langa Valea Spirlei, iar de la confluenta Spirlei cu Barsa Tamasului am urmat drumul forestier. Am purtat intreaga portiune, pana sa ajungem in Plaiu Foii, o discutie despre munte, responsabilitate, salvamontisti si mai ales accidentele de pe munte. Am tinut mai bine spus un monolog... si am vrut sa ma asigur ca m-am facut inteleasa atunci cand am afirmat ca niciodata sau cel putin nu in viitorii ani, eu nu voi mai merge pe trasee grele cu persoane alaturi de care nu am fost pana atunci pe munte sau cu persoane despre care nu stiu sa aiba un "palmares" in ceea ce inseamna drumetiile facute.








Am ajuns la Cabana Plaiul Foii intr-o lumina crepusculara si pana la urma, cu bunavointa personalului, bucataria a mai ramas deschisa si peste program pentru noi. Eram atat de obosita si nu din cauza coborarii efective, ci poate din cauza plictiselii si a "lalaielii" de pe traseu, incat nici clatitele cu urda nu mi-au mai trebuit... dar ce le-as mai manca acum!
Urmatoarea dimineata, la dejun, aveam deschisa in fata cortului nostru panorama Pietrei Craiului. O priveam de acolo, de jos, cu bucurie si satisfactia ca am parcurs-o si pe asta la 20 de ani in compania unor tineri valorosi.
M-am indragostit din nou de crestele muntilor si am afirmat ca, la prima ocazie voi reveni in Crai pentru a parcurge creasta intr-o zi, cu urcare pe La Lanturi, fara rucsac mare si fara mancare pentru cateva zile, doar cu apa, aparatul foto si o mana de oameni care cunosc si stiu ce-nseamna cu adevarat muntele. Cat despre Creasta Sudica, am auzit deja foarte multe; astept sa primesc o invitatie de la cunoscatorii zonei pentru a descoperi si acea parte a semetului si impozantului prin inaltime Crai.






Articole ar mai fi multe, dar timpul nu-mi permite nici macar sa mai scriu pe blog, in perioada imediat urmatoare. Vor urma insa candva povestile consemnate despre excursia la Rosia Montana si imprejurimi, tura prin cheile Muntilor Trascau, tura pe Vladeasa, excursiile din Retezat si Salciua din toamna si, cea mai frumoasa poate din aceasta perioada, tura din Fagaras.

Evenimentele din ultima saptamana ma indeamna sa va reamintesc, inca o data, ca viata fiecaruia dintre noi e atat de fragila si se termina atat de subit, incat e pacat sa nu apreciem si sa nu ne bucuram de fiecare zi alaturi de famiiliile noastre sau, de fiecare zi pe munte, stiind ca famiile noastre sunt cu gandul la noi.





Cu graba, dar cu aceeasi profunda pretuire pentru ceea ce inseamna clipa de moralitate.