8 Martie pe Varful Retezat

Foto Marian Sdeo



Weekendul trecut am petrecut cel mai cu a(l)titudine 8 Martie de pana acum, in cadrul aplicatiei din Retezat a scolii de iarna NahannyCamp. Dupa ce inainte cu doua saptamani invatasem si exersasem tehnicile de folosire a pioletului si mersul cu coltari, dupa ce am invatat despre drumetia de iarna si ne-am "infructat" din experienta lui Dan Glazer si a lui Robert Laszlo, a urmat si o aplicatie practica in care aveam sa punem la bataie toate cunostintele noastre intr-o drumetie adevarata, in conditii de iarna, cu frig, cu vant, cu ceata, cu zapada.

Ajungem vineri seara la Pensiunea Inabela din Rausor unde ne reintalnim cu majoritatea colegilor de scoala pe care-i cunoscusem si in Muntii Tarcu. Trupa a fost reintregita de inca o mana de muntomani dornici de a invata cat mai multe in cadrul workshopului de drumetie de iarna.
De data aceasta atmosfera era parca si mai destinsa si bucuria ca ne revedeam din nou, la munte, era usor sesizabila pe fizionomiile tuturor. Seara a avut loc sedinta tehnica, am punctat din nou anumite aspecte ce trebuia sa le avem in vedere urmatoarea zi cand aveam sa urcam pana pe Varful Retezat. Acele cateva zeci de minute in care omul fara de care NahannyCamp nu ar fi la fel, Dan Glazer, ne-a vorbit, ne-a dat exemple, ne-a spus din experienta lui si a celor la fel de bine pregatiti, au fost numai bune pentru ca fiecare dintre noi sa traga concluziile pentru sine, sa gandeasca si regandeasca motivul pentru care se afla atunci, acolo, la scoala si mai ales, sa constientizeze faptul ca, la munte, o clipa de neatentie poate fi, uneori, o eternitate in nefiinta. Cert este ca, in urma sedintei de vineri seara, eu personal, nu voi mai purta iarnna, atunci cand ma deplasez, ditamai aparatul foto la gat. Si imi permit sa sfatuiesc orice iubitor al drumetiei de iarna sa faca acelasi lucru... eu la Tarcu am patit-o, am cazut din cauza aparatului foto care mi-a distras atentia, m-am oprit in piolet, insa totusi putin incomodata de aparatul foto... poate a doua oara nu va mai fi la fel.

Foto Robert Laszlo



In dimineata zilei de 8 Martie, la ora 6 si putin ne intalnim cu totii in fata cabanei, echipati cu tot ce trebuie pentru o drumetie in siguranta, in conditii de iarna: casti, frontale, parazapezi, manusi, caciuli, cagule, pioleti, coltari, rechete de zapada, termosuri, corzi, carabiniere, hamuri, blocatoare si multe altele necesare pentru o urcare in siguranta.
Aveam sa parcurgem un traseu complex ce continea toate elementele intalnite intr-o drumetie de iarna. Traseul a fost parcurs pe bocanci, traversand etajul padurilor de conifere, apoi ajungem in cel subalpin unde dam de zapada si trecem la rachete sau schiuri de tura, dupa care, pe valcel se exerseaza urcarea pe schiuri de tura, iar in creasta, in Saua Lolaia, in etajul alpin, al vanturilor permanente ce le-am simtit pe proprii obraji, am schimbat din nou echipamentul, avand coltari si pioleti, pentru a exersa urcarea cu ei, pe un traseu mai tehnic, unde au fost montate corzi fixe.
Asadar, pe la baza partiei din Rausor o luam prin padure, urmarind marcajul cruce rosie ce urca pret de cateva zeci de minute bune inspre golul alpin. Pe parcurs apare si zapada, insa nu era indeajuns de mare pentru a pune rechetele in functiune. Caram in continuoare rucsacii cu echipament pana la Refugiul Condor in apropierea caruia facem o pauza mai lunga. Pentru a ajunge la adapostul din lemn o cotim la un moment la dreapta, in dreptul unei anexe de lemn cu acoperis. Gasesc acolo un adapost epic, cu jurnale ale drumetilor, cu multe amintiri scrise pe filele ingalbenite de vreme. Ramanem cateva minute sa rasfoim si noi jurnalele scrise in cadrul scolii de iarna din anul anterior. Robert alege sa ne faca o bucurie, caci era ziua de 8 Martie, si ne scrie, fetelor, gandurile bune in acel jurnal.





Dupa ce parasim Refugiul Condor, la scurt timp iesim in golul alpin, in Valea Stevia, urcand pe firul apei inspre caldare. La un moment dat, chiar inainte sa urcam spre creasta schimbam echipamentul si ne punem in picioare(eu pentru prima data) rachetele de zapada, fiindca ne afundam destul de bine si ne era ingreunata inaintarea. Evident ca nu urmarim traseul de vara ci mergem pe cel de iarna, pe un valcel cu multa zapada, numai bun sa invete fiecare ba cum sa urce cu schiurile de tura, ba cum sa foloseasca rachetele.
Dupa ce acasa stateam sa ma gandesc daca voi folosi cu adevarat rachetele, daca merita sa le car atat in spate, daca nu cumva ma vor ingreuna mai mult decat sa ma ajute, trebuie sa spun faptul ca am ramas placut surprinza si mi-au fost de mare folos. Nu am facut febra musculara a doua zi dupa ce le-am folosit, nu m-au ingreunat la urcare pentru ca trebuia sa calci cu picioarele mai departate pentru a te agata, nu le-am simtit foarte grele la urcare si, cel mai important, nu m-am afundat in zapada, ci am inaintat cu usurinta, salvand  energie la urcare, pentru ca mai aveam mult pana pe varf si de acolo tot atat pana la cabana. Asadar, celor care nu practica schiul de tura, le recomand achizitionarea unor rachete de zapada... am mai fost pe trasee in care ma afundam pana mai sus de genunchi... sau mai mult, unde la fiecare pas care credeam ca nu se va afunda imi infigeam si mai tare bocancul in zapada, asadar am avut cu ce sa compar. Si cu atat mai mult ca ne-am comparat, toti cei cu rachete, cu cei trei "scafandri", baietii din Timisoara care nu au mai gasit rachete la Salvamont si au fost nevoiti sa urce asa cum au putut... in patru labe, in rocada si cum au mai stiut ei.
Pana sa ajungem sus pe creasta era ceata in continuu si, din pacate, nu am putut admira peisajul hivernal al Retezatului. De cateva ori zaream soarele deasupra, insa nimic semnificativ.

Foto Robert Laszlo
Foto Dan Grecu
Foto Dan Grecu
Foto Dan Grecu



Ajunsi in Saua Lolaia, pe creasta, la aproximativ 2200m, in nordul Varfului Retezat am schimbat din nou echipamentul. Am trecut la coltari si piolet, la hamuri si carabiniere, la cagule, a doua pereche de manusi si imbracamintea de rezerva, pentru ca acolo am stat exact o ora si 15 min pana cand s-au montat corzile fixe, pentru siguranta tuturor, deoarece urma o portiune mai tehnica, unde nu isi permitea nimeni sa greseasca. Acea ora si un sfert de asteptare a parut o eternitate. In creasta vantul batea asa cum bate la munte iarna, la peste 2200m, inalbea in cateva minute orice echipament umed sau fire de par iesite la iveala, iti izbea obrajii intorsi in bataia curentului si-ti racea mainile numaidecat. Ne-am miscat cat ne-am miscat acolo, unii au sapat un adapost pentru vant, altii dadeau zapada cu pioletul... fiecare facea cate ceva pentru a se incalzi. Unii, printre care eram si eu(evident) am si cantat, am incercat sa ne amuzam de situatie si, indirect, sa ne bucuram de vremea si conditiile de iarna, daca tot eram in aplicatia practica in cadrul unei scoli de iarna.

Foto Marian Sdeo
Foto Marian Sdeo
Foto Marian Sdeo
Din Saua Retezat incepem urcarea printre lespezile si stancaria ce urca spre Retezat. Urmarim de acolo banda galbena, insa avem parte de un traseu cosmetizat de catre Robert si dl. Ghita asa cum imi place mie si asa cum nu mi-am imaginat ca poate fi. Au urmat portiuni tehnice, unde aveam sa cautam prize pe stanca si sa urcam cu grija tancurile de piatra, aveam sa traversam doua portiuni mai expuse unde intr-adevar puneam in aplicare tot ceea ce exersaseram cu doua saptamani inainte, in aplicatia din Muntii Tarcu. In timp ce urcam, am avut parte si de cateva sparturi in ceata si-am vazut putin din Valea Stanisoara ce o aveam in spate, putin din creasta principala a Retezatului cu varfurile Bucura si Custura Bucurei si, putin din Peleaga. Insa parcurgand atunci portiunea ce avea corzi fixe, unde stiam ca atentia trebuie sa fie focalizata pe traseu si pe ceea ce aveam sa fac pentru a ajunge cu bine pe varf, am aruncat doar cateva priviri fugate panoramei Retezatului, care este, indiferent de anotimp, la fel de spectaculoasa.

Foto Robert Laszlo




Cateva zeci de munite ne-a luat sa parcurgem o diferenta de nivel de aproape 100m. Si asa si trebuie sa fie atunci cand intalnesti zone expuse, unde e necesar sa acorzi o atentie mai mare deplasarii, unde trebuie sa schimbi echipamentul(chiar si pentru o traversare de 10m unde o greseala poate insemna... un accident). Intr-un final am ajuns pe varf, eu foarte bucuroasa pentru portiunea tehnica ce tocmai o parcursesem si pentru ca, eram pentru prima data iarna pe Varful Retezat, in urma unui traseu transpus intr-un decor de Alpi, dupa cum ne-au spus cei cu mai multa experienta decat noi. Acest lucru nu avea decat sa ma bucure, sa-mi dea avant pentru mai departe si pentru visele mele care, intr-o buna zi, am sa le duc la indeplinire undeva la inaltime.
Pe varf era ceata, insa am avut parte de cateva zeci de secunde in care soarele s-a facut vazut deasupra noastra, am vazut pentru scurt timp Varful Prelucele, inspre nord-vest, marea alpina ce se desfasura peste toata Valea Stanisoarei si, putin inspre Curmatura Bucurei, in sud-est. Bucuria pentru traseul parcurs pana acolo era atat de mare incat nu a mai contat ce aveam in jur... a fost pentru mine cel mai tehnic traseu de iarna de pana acum. Intr-adevar, mi-ar fi placut sa abuzez de functiile aparatului foto pe care l-am carat din nou atata drum si, asa cum spuneam la inceputul postarii, l-am tinut in rucsac mai tot traseul.
Din nou baietii ne-au felicitat pe varf, deoarece petreceam un 8 Martie cu a(l)titudine, mai altfel. Sarbatorita zilei a fost, insa, Gherlinde, care si-a celebrat ziua de nastere la 2485m, in Retezat!
Dupa ce ne hidratam si ne energizam pe varf, ne grupam pentru poza, dupa cara ne intoarcem pe acelasi traseu, descalecand de aceasta data stancaria ce o urcaseram. Inainte de plecare ne reamintim ca suntem doar la jumatatea drumului, ca atentia si concentrarea trebuie sa fie si mai mult dublate la coborare, fiindca traseul nostru se termina abia atunci cand suntem inapoi la cabana si ajungem in siguranta.
La coborare suntem atent supravegheati fie de omul din spatele ideii frumoase a scolii de iarna NahannyCamp, Dan Glazer, fie de catre Sorin care avea mai multa experienta in ale cataratului decat noi. De la fiecare invatam cate ceva, observam cate o miscare, primim un sfat pentru ca data viitoare sa ne miscam si mai bine.





Nici la coborare vantul nu a scazut din intensitate, motiv pentru care incepeam deja sa-l simt deranjant si obositor, mai ales ca ne izbea acum din fata. Am ajuns cu bine in sa, unde nu am mai zabovit deloc. Ne-am schimbat echipamentul, am trecut la rachete si schiuri, am legat pioletii de rucsaci si luat betele de schi/ trekking. Cat despre vreme... nici o schimbare, aceiasi vreme inchisa, cetoasa, vand si frig. O adevarata zi de iarna!
La coborare dl. Ghita ne da cateva ponturi cum sa calcam pe rachete pentru a nu aluneca prea mult. Cand coboram din creasta ii intalnim si pe baietii fara rachete care o luasera inainte pentru a nu mai ramane in urma. La scurt timp vedem schiorii coborand pe valcel, lasand fiecare cate o urma serpuinda pe zapada. Aproape de intrarea in padure lasam rachetele la o parte si le prindem de rucsaci. Pe bocanci avem mobilitate mai mare si grabim pasul inspre Rausor. Fusese o zi lunga, productiva, iar intoarcerea prin padure parea interminabila. Cu atat mai mult cu cat ultima portiune, plina de radacini umede si pietre alunecoase ne solicita si mai mult atentia. Pe la 19 a ajuns primul grup la pensiune, dupa care ne-am facut aparitia in grupuri si grupulete, multumiti de tura frumoasa pe care tocmai o finalizam.
Seara s-a incheiat cu o proiectie foto care a cuprins pozele din cadrul aplicatiilor practice ale sezonului 2014 al scolii de iarna NahannyCamp: Herculane, Muntii Tarcu si Muntii Retezat. Urmeaza examenul pe Varful Peleaga unde sunt sigura ca toti colegii scolii se vor descurca la fel de bine ca pe parcursul celorlalte aplicatii practice.







Duminica ne-am pus din nou puterile la incercare la Parcul Aventura Rausor. Aveam sa traversam diferite elemente, sa le prindem de corzi, sa calcam cu grija bucati suspendate de lemn si sa ne pastram echilibrul, sa ne incordam picioarele si sa pasim spre urmatorul element. Tot asa, pana ne-au obosit mainile, pana rasuflam usurati cand ajungeam la capatul unei traversari. Totul pana cand priveam inainte si gaseam cu privirea alti cativa metri de coarda suspendata. In tot acest timp colegii nostri ne sustineau de jos, ne fotografeau, ne faceau sa zambim prin tot felul de tehnici si, astfel, ne duceau mai aproape de tiroliana, elementul final al traseului. A fost super senzatie, efort resimtit, adrenalina, picioare tremurande! Data viitoare cand am sa ajung la Rausor am sa trec din nou pe la parc! Multumim dl. Ghita de la Salvamont pentru sfaturi si ajutor!




Am facut apoi cale intoarsa, pana la Deva unde m-am intalnit, din intamplare sau planificat, cu o mana de  taberistii. Spre seara am luat trenul foamei spre Cluj, unde aveam sa calatoresc in compartiment cu trei gaini(sau ceva inaripate) si sa ma distrez teribil la fiecare trasarire a lor din cutiile de carton. Asta dupa ce primele 30min mi-am dat filme despre ce-ar putea sa se ascunda in acele cutii miscatoare. Dupa miezul noptii ajung in Clujul monoton. Aceiasi dimineata aveam sa o iau din nou de la capat, la scoala, caci asa ii sta bine unui geograf adevarat, in weekenduri in calatorii, iar in timpul saptamanii la scoala.

Multumesc in incheiere, si de aceasta data, lui Dan Glazer pentru ca m-a primit alaturi de cursantii scolii si pentru ca ne-a invatat in timpul aplicatiilor practice lucruri ce le vom aplica si le vom purta, astfel, alaturi de noi in viitoarele ascensiuni hivernale.
Multumiri domnului Ghita de la Salvamont care ne-a insotit pe toata perioada turei si, nu in ultimul rand, multumiri lui Robert Laszlo care de fiecare data ne-a sustinut si ne-a transmis din cunostintele si experienta lui!

Cat despre colegii de scoala, a fost o reala bucurie sa particip alaturi de ei la workshopurile despre drumetia de iarna. Cu siguranta potecile de munte ni se vor intersecta si cu alte ocazii!




La sedinta de dupa tura colegul nostru Marius spunea ca "la munte trebuie sa traiesti prezentul, nu in viitor, nu in trecut". Asa ca, va doresc sa aveti cat mai multe ocazii in care sa uitati de trecut, de viitor, de griji si sa va focalizati pe fiecare clipa la munte!



Cu bine,
Andreea

Comentarii