NahannyCamp - Workshop drumetie de iarna, Muntii Tarcu







In weekend, asa cum mi-am planificat de ceva timp, am participat la atelierul practic desfasurat in Muntii Tarcu in cadrul workshopului de drumetie de iarna organizat de NahannyCamp. Datorita unor contexte fericite, multumita Isabelei, o draga cunostinta din Timisoara pe care nu o mai vazusem din 2011, am avut ocazia sa particip la unul din atelierele NahannyCamp.

Vineri de dimineata am pornit din Cluj, dupa ce cu o zi inainte imi completasem ultimele piese din echipament care-mi mai lipseau si-am pornit din nou la drum cu rucsacul in spate. Din Deva m-au luat cu masina Robert si Willi carora trebuie sa le multumesc pentru ca m-au luat cu iei.
Lasam masinile in Saua Jigoriei, de unde incepem urcarea spre Cabana Cuntu, unde ajungem cam dupa o ora si jumatate de mers cu rucsacii. Evident ca mi s-a parut din nou greu al meu rucsac...Traseul pana acolo e marcat(banda rosie), apar chiar si cateva panouri informative... insa peisajul il strica taietorii de lemne care si-au bagat drujbele si in Tarcu.







Seara participam la prima sesiune teoretica, moment in care am invatat(eu pentru prima data) cum sta treaba concret cu legatul in coarda pe ghetar, ce se face, cum se face, si, cel mai important, de ce. E atat de important sa stii de ce...
Urmatoarea zi, sambata, aveam sa exersam tot ceea ce invatasem cu o seara inainte, sa vedem cum e sa faci totul practic. Acesta a fost si motivul pentru care am ales sa particip la un atelier in care inveti corect ce trebuie sa faci atunci cand situatiile variate pe munte te pun in postura de a actiona. Ganditi-va doar cati dintre noi nu cunoastem sau nu am auzit despre oameni ce urca muntii, ce poarta dupa ei corzi, coltari, pioleti si alte elemente, merg legati in coarda, insa nu stiu de ce, nu stiu ce sa faca atunci cand al lor coechipierul cade? Cred ca intuiesc raspunsul... pentru aceia dintre voi care cunoasteti astfel de oameni, va recomand sa-i indemnati sa participe la o scoala de iarna, la un atelier in care inveti chestiuni elementare, dar care pot salva vieti sau o pot salva pe a ta. Consider nemarginita oportunitatea de a fi participat la 20 si foarte putini ani :) la o astfel de scoala de iarna...






Zapada a fost asa cum este peste tot in tara in Meridionali... putina, in petice si ceva mai multa pe versantii nordici unde inca nu s-a topit. Pentru ceea ce aveam noi de invatat a fost destul cat a fost, caci am gasit o panta cu zapada numai buna unde am exersat diverse tehnici pentru oprirea in piolet, mersul cu coltari, traversarea unei portiuni ce necesita mai multa atentie, amaraje cu ajutorul pioletului si realizarea unui bivuac.
La inceput mai cu frica, apoi cu mai mult curaj, pana cand echipamentul ce-l foloseam atunci pentru prima data l-am simtit parte si ajutor pentru siguranta mea in drumetia de iarna. Si acest lucru s-a dovedit adevarat atunci cand, in graba si prinsa de mirajul pozelor, am calcat gresit si-am alunecat numaidecat. Mi se deruleaza si acum in minte acel moment cand, imi faceam griji pentru aparatul foto, in cadere fiind, dar in acelasi timp stiam ca trebuie sa ma opresc... Si m-am oprit, pentru prima data in mod real, in piolet. A fost, pentru mine, cireasa de pe tort si cea mai mare bucurie din tot weekendul.
Au urmat apoi amarajele cu ajutorul pioletului sapate in zapada si pe care le-am testat fiecare. Daca era bine facut atunci cand ne dadeam drumul, fiind legati in coarda, ne opream in momentul in care aceasta era tensionata.



foto Robert Laszlo








Ultimul atelier pentru ziua de sambata a fost saparea unui adapost in conditii ostile pe munte. Mai in gluma, mai in serios am inceput sa sap bivuacul impreuna cu Isabela. Printre motivele pentru care aveam de sapat un astfel de adapost era si acela de a vedea cat de obositor e sa-ti creezi culcusul, cu atat mai mult cu cat atunci cand esti nevoit sa inoptezi in bivuac vremea si circumstantele nu sunt tocmai roz. Pe la jumatatea muncii noastre ni s-a alaturat si Willi, care in cateva zeci de minute a inaintat cat inaintasem noi intr-o ora. Dupa principiul unde-s multi, puterea creste, asa ne-am ghidat si noi atunci cand ne-am sapar adapostul. Fiindca la un moment dat eram prea multi pentru acelasi bivuac, fiecare si-a gasit cate o activitate... ba sa facem niste scari. ba sa punem de-o balustrada, ba sa dam zapada de pe "prispa". Pana la urma am incaput toti trei, insa nu intrebati cum! La final am luat fiecare bivuac in parte, iar "proprietarii" l-au prezentat tuturor. Unele erau adevarate exemple, cu aerisire deasupra, intrarea cat mai mica si acoperita cu rucsacul, indeajuns de inalte pentru a sta in pozitia sezutului.
Seara s-a terminat in aceiasi nota ca si precedenta, preocupati de salvarile din crevasa, tehnicile de salvare, noduri si echipament de escalada... intr-un cuvant au fost discutii pentru oamenii de munte preocupati sa invete cate ceva unii de la altii, din experienta celor mai buni decat noi. Daca era dupa mine as fi stat toata noaptea intr-o astfel de companie ce aborda subiecte cu tematica montana si nu numai, insa urmatoarea zi aveam din nou multa treaba...










Duminica de dimineata, dupa ce toata noaptea a nins, pasim in sfarsit pe zapada. Incepem activitatile prin a ne juca "baba oarba varianta updatata", respectiv invatam sa utilizam transceiverurile si piepsurile in cazul unei cautari in urma unei avalanse. Din nou a fost o oportunitate buna sa exersez, intrucat stiam doar din articole cum sta treaba cu acele jucarii inteligente. Ideea este ca, dupa evenimentul nefericit cand cineva trebuie cautat in urma unei avalanse, iti treci numaidecat aparatul pe modul de cautare si incepi sa baleezi pana cand te apropii de victima. Sunetul transceiverului iti va indica apropierea de celalalt aparat care emite unde pe aceiasi frecventa si, in cazul fericit  in care actionezi in aproximativ 15 minute de la producerea avalansei si gasesti victima care are la ea un astfel de dispozitiv, s-ar putea sa devii "supererou".
Dupa exemplificarea unei cautari cu ajutorul acestor receptoare, trecem la sondare, respectiv la cautarile cu ajutorul sondelor de avalansa. Aveam acum de pregatit un areal unde ascundeam o presupusa victima si, cu toata imaginatia fiecaruia, aveam sa ingreunam munca celor ce aveau sa caute victima in perimetrul pregatit de noi. Concluzia dupa aceste doua ateliere este ca, in cazul cautarilor cu sonda exista posibilitatea sa pierzi mult timp sapand acolo unde esti doar susceptibil ca ar fi victima, in detrimentul unei cautari cu piepsul cand mergi la sigur... adica sapi acolo unde iti indica aparatul.








Una peste alta, momentul in care am inceput sondarea alaturi de cativa colegi ai scolii de iarna a fost unul savuros pentru "publicul" care se amuza de reactiile si presupunerile noastre. Cert este ca a noastra victima a fost penetrata si repenetrata si regaurita de multe, multe ori, iar sintagma "aici e, 100%" am rostit-o de cel putin trei, patru ori! Insa, exersand, omul invata!
Ultimul atelier din cadrul workshopului a fost unul interesant, care a dovedit inca o data caracterul practic al scolii. Am simulat caderea si salvarea din crevasa, cu tot ceea ce inseamna amarajul necesar, dispozitivele de blocare si de filare, emotia si graba atunci cand de cealalta parte a corzii atarna cineva si, mai ales, depinde de tine.






foto Robert Laszlo
Spre dupamasa am coborat cu totii inspre masini, nu inainte de a ne spune parerile, gandurile si impresiile in urma aplicatiei care tocmai se incheia. Fiindca s-a prelungit cu cateva ore sederea la munte, am reconfigurat traseul si-am asteptat trenul in Simeria unde, surpriza, am descoperit ca zarzavagia de la casa de bilete isi merita existenta mediocra... ajung in gara, imi iau bilet si, fara sa stiu ca trenul e in gara si urmeaza sa plece in cateva minute, nu-mi spune nici macar la ce linie se afla acesta... ceva ca sa stie omul ca trenul pleaca! Evident ca am pierdut trenul care eu stiam ca porneste la ora 22 din urbea deloc atragatoare cand de fapt totul se desfasura la ora 21:30. Pentru cei care nu circulati cu trenul si sunteti la fel ca mine... in afara zonei de confort cand vine vorba de asa ceva, va indemn sa folositi siteul cfrcalatori.ro si nu alte prostii de mersul_fierului_vechi_pe_sine.ro(mersultrenurilor.ro) sau infofer.ro, siteuri eronate. Multumita lantului OMV si VIVA mi-am petrecut cele cateva ore de asteptare, repet, in urbea deloc atragatoare, mai mult decat decent si, intr-un final, abia luni, a doua zi, la orele diminetii am ajuns in orasul de la poalele Dealului Feleacului... in Cluj.

foto Robert Laszlo

All in all, ca si concluzie, incercand sa nu o lungesc foarte mult, trebuie sa spun ca tot ceea ce am invatat in cele trei zile in cadrul workshopului de drumetie de iarna organizat de NahannyCamp este incomensurabil ca si bagaj de cunostinte si siguranta pe munte. Mi-au placut oamenii, grupul mai mult decat interesant de participanti si, evident, omul din spatele unui nucleu frumos, Dan Glazer, caruia trebuie sa-i multumesc pentru faptul ca am avut ocazia sa particip la o astfel de aplicatie.
Recomand oricui isi propune ca in viitor sa ajunga prin munti inalti si sa parcurga trasee in siguranta sa participe la scoli si ateliere in care inveti ce sa faci, exersezi cum sa faci, iti dai seama cum iti e mai comod sa faci anumite miscari, esti corectat de instructorii care au mult mai multa experienta decat tine si inveti, in acelasi timp, si de la ceilalti participanti, fiindca traiti cu totii acelasi sentiment frumos al invatarii. Si, mai ales, dupa o astfel de scoala nu mai faci parte din masa acelora care fac rute si trasee comerciale din Alpi, Anzi sau Caucaz(as spune chiar si Himalaya pana la un punct) asa cum stim cu totii ca se face de catre tot mai multi oameni cu bani ce vad muntele o provocare, insa nu se bucura de frumusetea ascentiunii ci doar de momentul atingerii unui obiectiv. Il citez acum pe Gabriel Garcia Marquez, intrucat imi ghidez zi de zi activitatile dupa ceea ce columbianul o spune foarte bine: " Toata lumea vrea sa traiasca pe varful unui munte, fara sa stie ca adevarata fericire este in felul in care urci pantele abrupte spre varf".

Multumesc Isabelei(de Roja!!!) pentru ca datorita ei am ajuns si in Tarcu intr-o companie placuta. Multumesc si pentru manusile ude peste fata!:))
Multumesc Dan Glazer pentru oportunitatea de a invata lucruri atat de necesare iarna pe munte si sfaturi.
Multumesc Robert Laszlo pentru toate invataturile despre munte si escalada.
Multumesc Willi pentru ajutorul cu saparea bivuacului... altfel, am fi dormit pe "prispa".

foto Florina Ardelean

Se anunta cateva weekenduri cu drumetii interesante. Va urma si atelierul din Retezat, tot in cadrul workshopului NahannyCamp... zapada sa fie, caci in rest avem noi dorinta de a invata!

Sa aveti o primavara deosebit de productiva!