marți, 31 martie 2015

Primăvara se numără ieșirile la munte




Acum exact o luna, la inceput de primavara din punct de vedere simbolistic si in acceptiunea populara a romanilor, am petrecut un weekend alaturi de oameni frumosi, pe carari ale Muntilor Trascau, intr-o drumetie prin Cheile Turzii si alta pe Vf. Piatra Secuiului.
Dupa principiul organizarii spontane, asa ne-am planificat si noi iesirile si asa am si adunat o mana de oameni dornici de a petrece timp de calitate in natura, indiferent de vreme.
In ziua de sambata am ales sa abordam traseul inspre Vf. Piatra Secuiului(1128m), cu pornire din Rimetea. Despre enclava culturala si arhitectonica a peisajului, Rimetea, am mai scris de multe ori, cu scopul de a promova buna organizare a secuilor gospodari din comuna de la poalele Coltilor Trascaului. Este, probabil, unul din cele mai frumoase sate din Romania, nu doar pentru aspectul cladirilor si organizarea retelei stradale, cat si pentru prezenta catenelor calcaroase din jurul satului si a posibilitatilor de practicare a diferitelor tipuri de turism de aventura.
Despre Rimetea, muntii din jur si alte obiective turistice din apropiere precum Cheile Aiudului si Cetatea Coltesti puteti citi intr-un articol mai vechi aici.







Pe langa toate informatiile care abunda pe internet despre populatia maghiara si ceea ce reprezinta astazi centrul asezarii rurale, cu locuintele traditionale, consider inedit trecutul si dezvoltarea comunei Rimetea. In 1291 Rimetea a devenit oras, ocupatia de baza fiind mineritul, sustinut in zona de Curtea Imperiala care a adus familii de mineri si mestesugari germani care au dezvoltat zona datorita bunei cunoasteri a mestesugurilor. Vin apoi slavii, dupa care urmeaza colonizarea maghiara, pe domeniile carora se stabilesc si romani. Mineritul era practicat indeosebi in Ardascheia, unde materialul vulcanic a patruns intre roca cristalina(micasisturi) si cea calcaroasa, formand depozitele de siderit(carbonat de fier) si limonit(oxid de fier). In sec XVII, cand mineritul nu a mai devenit prosper pentru asezare, locuitorii au fost nevoieti sa-si schimbe ocupatia de baza in ceva mai putin banos, insa ce le-a adus si astazi renumele in Transilvania. Au aparut familii de cioplitori in piatra, iar agricultura a devenit o ocupatie de baza. Gospodarindu-se dupa o randuiala proprie, Rimetea a devenit si astazi un sat autentic, cu particularitati culturale ce-i ofera titlul de unicat. (articol complet aici).
Noi am ajuns in comuna tocmai cand localnicii si turistii se pregateau de sarbatoare: Fărşangul, ”ultima batuta”, respectiv ultima petrecere inainte de intrarea in Postul Pastelui catolic. Sarbatoarea se concretizeaza in parcurgerea unor ritualuri pe ulitele satului cu diferite personaje a caror actiune graviteaza in jurul procesului de ingropare a iernii. Puscaturile de bici si acordurile muzicale ne-au insotit, astfel, aproape toata durata traseului.
Incepem urcarea urmarind crucea albastra pana in saua ce desparte Masivul Piatra Secuiului in doua parti: Coltii Trascaului la nord si Piatra Secuiului la sud. Cu gandul la managementul unor arii protejate, observ in timpul urcarii degradarea si multiplicarea potecii, patrunderea in zone cu grohotisuri nestabilizate si dezagregarea continua a rocilor prin abaterea de la poteca. Pentru cei carora nu le e greu sa inteleaga si sa-si imagineze extinderea fenomenului peste 10 ani in eventualitatea in care se continua tot asa, incercati sa nu va mai abateti de la poteca si sa urcati printr-un singur loc, chiar daca nu va convine...
Pe masura ce urcam vedeam cum ploaia dinspre Bedeleu se apropia tot mai mult de noi. Ajunsi pe varf la cele doua borne ne facem poza de grup si alte cateva de amintire, dupa care o luam inspre partea de sud, pentru a incepe coborarea. Fiindca deja incepuse ploaia, baietii o iau inainte pentru a veni cu masinile in intampinarea noastra, la Conacul Secuiesc. Planul era ca dupa ce am fi coborat spre agroterasele satului sa ne intoarcem pe sub pleasa calcaroasa a Pietrei Secuiului, pe la baza trenelor de grohotis, pana deasupra de Rimetea unde am lasat masinile.





Ploaia incepuse deja, cat sa ne ude si sa simtim faptul ca suntem in natura. Pana sa ajungem la Conacul Secuiesc, locul unde se mananca bine, iar ospitalitatea gazdelor denota atentia pentru cei care le trec pragul, ne-am umplut de noroi pana la genunchi. Din motive lesne de inteles n-am mai intrat, insa gandul ne este si acum la bucatele alese.

Ziua urmatoare, duminica, 1 Martie, am ales sa parcurgem versantul stang al Cheilor Turzii, de asemenea un traseu usor, sub forma de circuit, inceput dinspre Petrestii de Jos si finalizat tot acolo, aproape de locul de campare. Nici in acea zi nu am avut soare, insa am avut noi destul de multa buna dispozitie astfel incat, la finalul drumetiei, sa afirmam ca a fost inca o zi petrecuta intr-o companie frumoasa.
Traseul urmareste punctul rosu pana sus, deasupra cheilor unde se deschide o panorama larga inspre Culmea Petrestilor, Depresiunea Campiei Turzii si, in partea opusa, Depresiunea Hasdate. De acolo traseul traverseaza un camp de lapiezuri, dupa care incepe coborarea si in scurt timp ai ajuns la Cabana Cheile Turzii, pe acelasi marcaj, punctul rosu.




Pentru noi insa parcurgerea traseului pe sectorul de platou a fost una foarte... autentica, finalizata cu executarea unor elemente de gimnastica de clasa aVIII-a, norma de iarna: podul de sus! (parca asa era...ha, ha )
Ajunsi la baza versantilor calcarosi am facut o pauza de rasete, dupa care ne-am intors pe firul apei, prin chei. Ploaia a inceput asa ca ne-am oprit pentru cateva minute si in Pestera Cetatuia Mica, pentru a ne adaposti. Nu am zabovit mult, dupa care ne-am indreptat spre casa.  A urmat apoi o seara placuta, tot in stilul nostru caracteristic.



Cu toate ca nu au fost munti pe care sa-i fi urcat pentru prima data, cu toate ca nu au fost trasee noi, din contra, unele parcurse de multe ori, cu toate ca vremea nu a fost tocmai buna de iesit din casa, cu toate ca ne-a plouat in ambele zile, weekendul a fost unul dintre cele mai frumoase la munte, iar acest lucru se datoreaza oamenilor nobili alaturi de care am impartit potecile Trascaului.
A trecut o luna de atunci si... s-au schimbat multe. Se pare ca o tura la munte, introspectia din putinele momente de liniste, o mana de oameni potriviti la locul potrivit si o ploaie rece de primavara te ajuta sa iei decizii pe care unii le-ar considera o nebunie. E o nebunie placuta in stil geografic si va fi cat mai autentica!

”Tineretea e o stare de spirit”, spunea in 2008 unul dintre cei mai buni geomorfologi romani. Nu exista geograf fara tinerete, dar unele activitati ne-o pot asfixia. Noi alegem continuarea.

Fericire!



Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...