vineri, 8 noiembrie 2013

Alpii Transilvaniei - pentru ca "trebuie"







Anul acesta, 1 noiembrie ne-a prins sus in creasta, spre cel mai inalt pisc de pe teritoriul Romaniei, acel moldovean sistos de 2544m, pana la care am indurat vantul puternic si deranjant ce ne izbea necontenit dinspre vale.

Prieteni de drumetie au fost Clara, Alin si Rares, colegi alaturi de care am insemnat aceasta tura printre "plimbarile" binemeritate, in urma careia ne intoarcem acasa cu noi amintiri, noi subiecte ce ne starnesc amuzamentul si, mai ales, bucuria reusitei de a ajunge, in sfarsit, pe cel mai inalt varf de la noi.

In linii mari traseul a fost urmatorul:
Cabana Valea Sambetei - Fereastra Mare a Portitei - Vf. Slaninii - Vf. Galasescu Mic - Saua Vistea Portitei - Vf. Vistea Mare - Vf. Moldoveanu si retur
Durata: aprox. 10 ore (mers bine si in graba pentru ca in aceasta perioada ziua e scurta. NU recomand traseul percurs in aceasta perioada a anului celor care nu au rezistenta la efort si nu au echipament montan adecvat. ATENTIE in lunile in care exista si zapada! )






De la Complexul Turistic Sambata, unde credeam ca putem lasa masina, aflam de la dl. cabanier faptul ca mai avem posibilitatea sa inaintam inca 4-5 km cu ea, pe un drum de exploatare forestiera, astfel ca cele 2-2,5 ore de mers cu rucsacii in spate pana la Cabana Valea Sambetei s-au transformat in doar o ora. Pana sa reconfiguram bagajele si sa gasim un loc in siguranta pentru masina(adica nu sub un furnicular ce transporta lemne de pe o parte pe alta a Vaii Sambetei) se insereaza si pornim cu frontalele, ce-i drept putin cam chioare, prin padure. Am trecut printr-o zona despre care am tot auzind vorbindu-se in Fagaras, unde se taie mult si peisajul ramane dezolant. Partea rezonabila a fost ca era noapte si nu vedeam prea mult din dezastrul de la picioarele muntelui. Urmarim triunghiul rosu si intr-o ora, asa cum ni s-a spus, ajungem la Cabana Valea Sambetei, iar strajeri ai acesteia fiind cativa dulai si o pisica, cea din urma devenind mare prietena cu noi in timp ce mancam.

Seara de Halloween se termina pentru mine cum nu se poate mai frumos si cum ii sta bine unui iubitor de munte si de harti, la cabana, cu focul trosnind in soba, cu harta in brate si cu urechile ciulite la Clara, cea care ne citea despre Fagaras. Hohotele de ras si glumele cu tot felul de conotatii dintre ele mai ingenioase au fost, evident, nelipsite intr-o astfel de echipa.










Dimineata urmatoare la 7:15 iesim din cabana si pasim spre creasta masivului in lumina crepusculara a diminetii. Era frig, acel frig de dimineata ce parca nu-ti da chef sa mergi la munte, dar care parca te scutura bine si te impinge sa-ti spui "trebuie!". De ce trebuie? Poate multi dintre cei care au ajuns intamplator pe blog sunt multumiti de ceea ce vad aici, de locurile prin care am umblat, de cate si mai cate. Ei bine, daca la fiecare drumetie si fiecare trezit de dimineata si fiecare moft si confort pe care nu il aveam atunci cand eram la munte nu mi-as fi spus "trebuie", atunci multe articole, poate dintre cele mai reusite, nu ar mai fi existat... si nu as mai fi avut eu amintiri din locuri unde fiinta se contopeste cu zarea.

Urcarea pana sus in Fereastra Mare a Sambetei ne-a trezit in totalitate daca mai eram cumva buimaci. Urci si atat! Vantul nu se oprea si speram ca de indata ce trecem de partea cealalta a crestei se va opri... a fost doar o iluzie! Nu zabovim deloc si incepem sa inaintam spre vest, pe creasta, urmarind acum banda rosie, marcajul ce traverseaza toti carpatii tarii, in lungul crestelor. Abia dupa Varful Slaninii, de care personal am fost teribil amuzata datorita noilor mele achizitii facem un scurt popas cand reusesc sa scot aparatul foto. Vantul nu contenea sa ne crute, motiv pentru care nici nu-ti prea venea sa te opresti. Acolo am vazut lunga poteca ce aveam sa o urmam pentru a ajunge pe Moldoveanu. Inca trei varfuri si trei vai mai aveam sa urcam si toate pareau si mai mari decat Vf. Slaninii pe care-l trecuseram pana atunci. Din nou mi-am spus "trebuie"... si am pornit.









Comparam mereu traseul cu cel de pe Negoiu facut anul trecut cam tot pe vremea aceasta, poate cu 1-2 saptamani inainte. Concluzia la finalul turei a fost ca nu se compara, insa in timp ce urcam cred ca fiecare dintre noi isi spunea ca e mai usor, mai scurt, mai altfel, doar ca vantul puternic ne taie noua din elan. Cand ajungem in dreptul Ferestrei Mici a Sambetei stiu sigur ca ma tineam cu greu pe picioare si-mi infigeam cat puteam de strategic betele pentru a inainta cat mai normal. Stiti senzatia aceea cand te ametesti si... centrul tau de greutate nu mai tine cu tine? Ei bine, cam asa eram in unele momente cand vantul ma impingea dinspre vale si ma inclina spre partea-mi dreapta. Dar l-am razbit, cu toate ca uneori simteam cum ma impingeam contra lui.







Ocolim Varfurile Galasescu Mic, Galasescu Mare, Galbenele(toate peste 2400m) si ajungem la Refugiul Vistea. Intram putin inauntru pentru a ne mai adaposti de vant. Deja devenise enervant si sfidator... Cand iesim din refugiu intram parca din nou in aceeasi stare. Parea ca de acolo mai avem o vesnicie pana sa urcam pe Vistea Mare, pe o poteca ce catara aproape de muchia crestei. Insa panta s-a dovedit a fi usor abordabila si asta poate pentru ca aveam nerabdarea de a ajunge cat mai repede pe al treilea varf ca altitudine din tara, Vistea Mare, de 2527m. Aviz amatorilor, dascalilor si celor ce au invatat in scoala faptul ca Varful Parangul Mare(2519m) este al treilea varf ca altitudine din Romania. Total eronat, Varful Vistea Mare face parte din imensul trapez din sist cristalin orientat nord-sud ce are la capetele bazei mici cele doua varfuri de peste 2500m, Vistea Mare(2527m) si Moldoveanu(2544m).
De pe Vistea mai aveam 15 min pe creasta pana pe Moldoveanu. Zapada nu mai era decat in doua sau trei petece, motiv pentru care inaintam usor si... am ajuns la 2544m!








Chiar cand pasim pe piscul cel mai inalt din Fagaras, din Meridionali si din toti Carpatii de pe teritoriul tarii se aud doua trageri de pusca ca un sincron. Am zabovit cateva minute pentru a citi toate placutele si memoriile, stickerele de pe marcaj pe care, apropo, nu imi place de nici o culoare sa le vad prin refugii si marcaje, facem repede cateva poze si... ramanem in tihna cateva minute.
Am considerat atunci rasplata muntelui faptul ca vantul ne lasase in pace ca pentru o clipa de eternitate. Nu ne mai izbea, ne lasa sa privim zarea, jocul norilor, dansul catorva soimi care pluteau pe curentii alpini, ne lasa sa admiram cat vedeam cu ochii stancaria, creasta, vaile si lacurile, uscaciunea pajistilor, stralucirea cerului. Gandurile lui Blaga, regasite pe varf si purtate cu minte in gand de cativa ani, descriu perfect biostazia peisagistica transpusa in perceptia mea despre tot ce are sens si noima cat timp mai avem rasuflare: "Oprese Doamne clipa, cu care masori eternitatea..."










Ne intoarcem cu picioarele pe pamant, pe acelasi traseu, insa de data aceasta fiind izbiti pe partea dreapta de vant. Mai in gluma, mai in serios acceptam faptul ca trebuia din nou sa urcam si sa coboram cele patru varfuri traversate pana sa ajungem pe Moldoveanu.
In aproape trei ore suntem din nou in Fereastra Mare a Sambetei, locul de unde aveam sa parasim creasta. In alte doua ore eram jos in vale, la cabana. Ultima portiune o parcurgem cu frontalele, caci intunericul hibernal si-a intrat in atributii.





Ajunsi la cabana reintregim bagajele cu echipamentul lasat acolo si pornim spre masina. Intr-o ora ajungem la ea si pornim direct spre Cluj, obositi mai mult de vant si cu gandul la ceva bun de mancare. Noaptea la 12 eram deja acasa, dupa ce la 13 intalneam pentru prima data cel mai mare si semet moldovean al tarii, sus, in tinuturile alpine ale Fagarasilor.

Recomandare: nu incercati acest traseu in lunile in care ziua e scurta, intrucat va trebui sa va grabiti destul de tare daca nu vreti sa folositi frontalele. De asemenea mergeti pregatiti cu multa rabdare si sa luati cu voi si dorinta de a ajunge pe varf, altfel nu veti putea savura o tura destul de lunga si ce-i drept monotona in peisaj.

Si pentru ca ati avut rabdare sa cititi pana aici, bunus un video cu filmari si cateva poze din tura noastra din Alpii Transilvaniei, asa cum ii numea geograful Emmanuel de Martonne.




Va doresc sa aveti de cat mai multe ori norocul si bucuria de a va repeta in minte acel "trebuie", de a avea posibilitatea sa ajungeti la munte ori de cate ori va e dor de acea clipa de eternitate si, mai ales, sa pastrati cu voi mereu, in minte, gand si stare, locurile binecuvantate in care ati pasit.

Poteci insorite!


Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...