marți, 11 noiembrie 2014

Vârful Dâmbău - Trascăul văzut de cel mai sus







Acum un weekend, in marea si importanta zi de vot, am ales sa particip si la o tura alaturi de colegii din Clubul Alpin Roman, sectia Universitara Cluj. Tinta noastra a fost Varful Dambau, cel mai inalt al Trascaului, un varf nu atat de cunoscut printre oamenii de munte, insa, de recomandat pentru o drumetie frumoasa.
Pornim dimineata din Cluj si in jur de ora 9 incepem urcarea domoala, lejera si tare placuta inspre Culmea Dambaului. Masinile le-am lasat in Fenes, localitatea din aval de sectorul de chei cu acelasi nume. Pe una din ulitele satului am inceput urcarea, care ducea spre gradinile si pasunile satului. Erau drumuri de animale, incarcate de noroiul inca moale de umiditatea diminetii. La urcare, fiind ziua votului, am asociat mereu noroiul de pe bocanci cu noroiul in care, spre dezamagirea mea, unii insi ce se perinda in jurul nostru, ajung sa traiasca in schimbul unor nimicuri. Dar, ma opresc aici, nu inainte de a va indemna sa mergeti la vot, ori de cate ori aveti ocazia si ori de cate ori va amintiti ca locuiti intr-o tara europeana, fiind cetateni ai U.E.
La scurt timp dupa ce am pornit lasam satul in urma si ne familiarizam cu panorama Metaliferilor ce se zareau in negura diminetii. Inspre Zlatna, centrul industrial de la granita Metaliferilor cu Trascaul, isi impunea in peisaj amprenta usor de recunoscut furnalul fostului combinat de prelucrare a cuprului.
Fara a urmari ceva marcaj si ghidandu-ne de aspectul reliefului, am continuat urcarea pe piciorul lung al Dambaului, pe versantul stang al vaii Fenesului.







La un momet dat intersectam crucea albastra, marcaj ce porneste din Zlatna si urca intr-un circuit pana aproape de varful Dambau. La cateva sute de metri de ultima urcare spre varf, pe platoul Dambaului, apare o nota de individualitate a Muntilor Trascau si anume un camp intins de doline, la care se adauga o excavatie verticala ce, spre entuziasmul meu, era un aven de mici dimensiuni. In apropierea varfului se gaseste si un salas pentru animale(mai nou s-a construit si un refugiu), iar de acolo depresiunile domoale formate in calcar pot fi admirate in toata frumusetea lor. Pentru mine, copil al geografiei, a fost din nou un motiv de bucurie sa cobor grabita spre ele si sa observ ca ceea ce vazusem de sus si-mi parea un aven dupa aspect s-a dovedit intr-adevar a fi o excavatie verticala unde apele de suprafata si din interiorul dolinei aveau sa se canalizeze. Am inspectat zona precum un copil ce gaseste o comoara, dupa care am inceput ultima urcare inspre varf. La liziera padurii de foioase gasim si panoul ce ne anunta ca am ajuns pe cel mai inalt varf al Trascaului, Varful Dambau, la 1369m.













Fiindca am ajuns pe la amiaz pe varf, a fost timp ca soarele sa fie riveran cerului si sa incalzeasca bine ziua de toamna. Dupa 6 zile din 7 de munca in fata calculatorului, acele momente de conectare cu natura au fost ”batonul energizant” de care am devenit dependenta weekend de weekend. O poza de grup si inapoi la drum... caci urma intoarcerea ce se anunta si mai palpitanta.
Spre multumirea mea, traseul a fost unul asa cum imi place mie mai mult... fara marcaje, cu orientare doar pe harta, in natura si pe GPS, cu poteci facute de animale si poteci vechi si nemaiumblate de munte.
La coborare aveam ca obiectiv sa dam in Valea Fenesului cat mai repede. Asa ca, incepem sa coboram pe pajistile din estul varfului, indreptandu-ne spre peretii Cheilor Fenesului, respectiv spre Pietrele Caprei, doua coloane ce se diferentiaza prin verticalitate in peisajul calcaros. Pana sa gasim drumul cel mai scurt si agreabil spre Valea Fenesului ocolim putin padurea, dupa care o parte din noi ne incumetam printre scaieti, iar altii cauta o cale de a iesi mai aproape de apa prin padure. Pana la urma am ajuns cu totii in acelasi loc, pe firul primei vai de pe versantul drept, din aval de sectorul de chei. Ajunsi la firul apei datele ecuatiei au fost simple: tot inainte, pana ajungem la drum. Celor care nu prea au simtul orientarii bine dezvoltat si inca mai au de invatat sa citeasca o harta, le recomand sa ia cu ei pe cineva cu ochiul format. Nu de alta, dar apropiindu-te prea mult de sectorul cheilor exista posibilitatea sa gasesti cateva saritori si versanti stancosi in padure, motiv pentru care o slaba cunoastere a conformatiei reliefului intr-o zona de padure cu vizibilitate redusa nu ar fi tocmai ideal.





Ajunsi la drum parcurgem pe jos portiunea de aproximativ 4-5km pana la masini. Un sector de traseu ce aparent ar fi parut monotin s-a dovedit a fi unul foarte interesant. A fost pentru prima data cand am vazut un ditamai mistretul in timpul unui traseu. Undeva in padure, pe versantul drept al vaii isi cauta de mancare un exemplar frumos de mistret care mai intai s-a facut auzit printr-un mormait adanc si infundat, dupa care crengile trosninde din calea lui ne-au facut sa ne indreptam privirile curioase spre padure. Evident, l-am ratat si nu avem poze. Atentie insa la acea zona intrucat in cuprinsul platoului Dambau urmele lasate de catre mistreti si pajistile rascolite in cautarea hranei identificau prezenta lor intr-un numar mare. Asa ca, repetati-va inainte de tura cantecele preferate!
Seara s-a incheiat cu o portie de clatite la Ampoita, la Pensiunea Mama Luta, dupa care ne-am facut datoria de oameni educati mergand la vot. De data aceast am ales sa punem stampila pe orasul care a scris o fila din istoria Romaniei, Alba Iulia.

Weekendul viitor, asa cum a fost weekendul trecut, resedinta se va muta din nou la munte. Probabil prin Vladeasa, alaturi de geografii Facultatii de Geografie reuniti sub cupola EGEA, organizatia europeana a tinerilor geografi. Dar, oriunde-as fi, duminica se merge la vot, cu bocanci in picioare, noroi pe talpi si frunze in plete, dar se merge!


Pe curand, tot pe carari de munte!

Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...