duminică, 27 februarie 2011

Drumetie in inima Muntilor Trascau





Dupa o tura reusita in vara anului 2009 pe plaiurile Muntilor Trascau in care am poposit timp ce 4 zile pe Platoul Sipote Sus incarcati cu bagaje si voie buna, am luat din nou calea pesterilor calcaroase din Sud-Estul Apusenilor acum o saptamana. Poposim si ne incalzim cu un vin cald la Casa Sipote, Comuna Salciua, Judetul Alba. Unul dintre cele mai pitoresti locuri de pe Valea Ariesului este cu siguranta si zona despre care am sa povestesc in articolul deja inceput de tine.



Pentru a face o introducere si mai generala, am sa imi inclin atentia spre o descriere succinta a Muntilor Trascau caci acum doi ani cand descriam plaiurile Trascaului omiteam sa vorbesc mai multe si despre alte bogatii ale muntilor calcarosi. Localizati in Sud-Estul Muntilor Apuseni, acestia se desfasoara pe o distanta de aporximativ 75km pornind din Nordul Vaii Ariesului si pana la Valea Ampoiului. In Nord si Est Trascaul e marginit de Depresiunea Colinara a Transilvaniei, iar in Sud si Sud-Vest Muntii Metaliferi strajuiesc unitatea montana. Inaltimile "domoale" ale Muntilor Trascau rasplatesc drumetii prin frumusetea pesterilor sau a cheilor cantonate aici. Avand inaltimi sub 1400m, relieful glaciar lipseste cu desavarsire, insa microrelieful periglaciar este prezent, alaturi de relieful carstic categoric dominant, dar si cel dezvoltat pe conglomerate si gresii.
In calcarele jurasice de varsta superioara apa a sapat galerii si chei ce astazi uimesc iubitorii de natura prin frumusetea si salbaticia lor. Dintre acestea, cele mai reprezentative pentru mine si cele mai cunoscute sunt Pesterile Huda lui Papara, Poarta Zmeilor si Liliecilor, alaturi de care se insira bogatiile naturale incapand cu Piatra Cetii sau Coltii Trascaului, Masivul Bedeleu, Ciumerna, dar si cunoscute chei: Turzii, Turenilor, Rametului, Aiudului sau Ampoita.


Acestea fiind spuse, ma opresc aici cu descrierea succinta a Muntilor Trascau, revenind la drumetia de cateva ore inceputa din Salciua si terminata la Dolina Vanatarii / Vanatarile Ponorului. Pornim din Salciua si urmarim drumul ce traversa incet satul adormit, mai ascultam susurul apelor, mai luam o gura de apa de izvor si ajungem in Catunul Sub Piatra. De aici, gura pesterii se vede in departare asa ca nu pierdem timpul prea mult si grabim pasul spre monumentul carstic. Gura pesterii parea mai mare fata de acum doi ani... copacii fara frunze si nuantele de sfarsit de iarna schimbau dimensiunile masivului parca. Dupa un hintatat pe podetul miscator ce trecea peste paraul Ponor, cel ce sapase cea mai lunga pestera din Trascau, ne apropiem si mai mult de spartura din stanca.



2022 m, atat a sapat apa in intuneric... fiind o pestera inaccesibila fara echipament de speologie si fiindca de aceasta data nu mai riscam sa intru in apa rece pana la brau(nu-mi prea doream sa ma trezesc intr-un soc hipotermic), m-am rezumat doar in a privi de pe cadrul de lemn amenajat gura pesterii. In departare se vede o limba de gheata ce atarna pe peretii verzui ai hudeim iar apoi se zareste treptat si intunericul.



Ne urmam apoi calea spre Vanatarile Ponorului, urcand incet prin padurea de foioase golita de frunze de frugul iernii. Eram convinsa ca in scurt timp iarba verde va incocui zapada ce cu greu mai rezista vremii primavaratice. Insa... duminica diminteata Bedeleul se arata din nou albicios, caci o ninsoare sanatoasa a acoperit masivul cu un strat de zapada menit sa mai prelungeasca anotimpul rece cu cel putin o saptamana.



Ajungem la un moment dat pe coama unui deal unde se deschide in fata noastra o panorama orientata atat spre Bedeleu cat si spre teritoriul dolinei a carei perete inalt si galbejit se vedea in departare. Fugitiv salvamontul zareste o vulpe grabita sa se ascunda de privirile noastre, insa pe cand sa scot aparatul aceasta dispare pe dupa o sura traditionala cu paie si grinzi vechi.






Coborand spre dolina regasesc acelasi peisaj de acum doi ani, insa invaluit in nuante albicioase. Imi amintesc de acea vara si fac fugitiv o comparatie cu ceea ce am acum... Descopar un progres atat in bagajul de cunostinte carat cu mine prin munti si nu numai, cat si un progres comportamental, iar asta nu m-a facut decat sa ma simt atat de bine in timp ce coboram in formatiunea carstica cu forma de palnie adanca de aproape 80m. Cat despre cadrul natural...pozele vor descrie cel mai bine imbinarea perfecta dintre apa si stancile calcaroase.




Pe langa urmele vinete ale curgerii apei pe peretele vertical al dolinei, acum peretele de stanca era impodobit si cu bucati de gheata lipite de calcarele galbejite. Era o pata alb-stralucitoare in peisajul din fundul dolinei putin intunecat. Auzim deodata o bubuitura stranie, eu iar imi iau imediat pozitia de aparate spre hazul colegilor de drumetie. Erau doar cativa turturi desprinsi de tavanul sublombat al dolinei cazuti in grota suspendata ce reprezenta inainte intrarea in Pestera Dalbina(locul unde se pierd apele paraurilor Valea Seaca, Ponorului si Poienii, facandu-si apoi aparitia sub numele de paraul Ponor la iesirea din Huda lui Papara).






Urcand la balconul amenajat deasupra dolinei, vad o adevarata perdea de apa dantelata si inghetata, de un alb impecabil. Sirul de apa firav ce se scurgea pe acolo pe timp de vara reprezenta acum o cascada inghetata de toata frumusetea, ce uimea prin structura ei. O privesc indelung si imi intiparesc bine in minte cioplitura apei in stanca.



Pornim apoi spre Casa Sipote, caci vinul era deja cald, iar povestile la gura sobei asteptau sa prinda viata intr-o atmosfera in care hohotele si raselete nu conteneau sa lipseasca.




Si pentru a incheia in stil mare, reamintesc faptul ca partea de Nord-Vest a Muntilor Trascau reprezinta unul dintre cele mai speciale locuri pentru mine... iar acest lucru se datoreaza faptului ca ma leaga amintiri atat de placute de aceasta parte a lumii in care puritatea e la ea acasa, ascunsa printre apele invoarelor, surile traditionale sau pesterile intunecate ale masivului, pentru care va exista mereu o luminita.




vineri, 18 februarie 2011

Vineri iarasi voi pleca la munte, la munte!





Dupa cum spunea si cantecul... vineri iarasi voi pleca la munte, la munte!
Mergem la aer curat, la stancile batute de vant, la apele limpezi si reci... la pesterile batrane, la portalul inalt... si ma opresc aici. Sunt mult prea multe frumuseti in Trascau, acolo unde ma voi "ascunde" de tumultoasa viata oraseneasca in acest weekend cu Soare.


Destinatia? Slaciua, Jud. Alba... acolo unde Huda lui Papara e ascunzatoarea pentru zmeii mitici ce-si ascund legendele in cea mai veche pestera din Trascau, Poarta Zmeilor. Acolo de unde avem o panorama inedita... acolo unde Masivul Bedeleu se va deschide impozant in fata noastra chiar prin geamul camerei...



Pensiunea cochena unde ne vom aduna o mana de prieteni, iubitor ai muntelui si ai naturii, e la cativa pasi de montaniard de poalele Bedeleului. Casa Sipote, un loc pentru serile de chitara, vin fiert, ceai cald si simplitatea regasita in inima ruralului.
Ma veti gasi aici in weekend:
www.pensiunea-sipote.ro


 

vineri, 11 februarie 2011

Tura de iarna in Retezat - Culmea Lolaia



Imediat trece iarna si eu nu termin de postat articolele despre frumosul si albul Retezat, locul in care ne-am desfasurat o parte din taberele la munte din vara lui 2010. Pana in martie va ramane zapada in muntele extremelor geografice asa ca, pentru inceput pun pe tapetul blogului tura facuta de la Cabana Lolaia pe Culmea Lolaia, trecand pe langa Cascada Lolaia si vazand si paraul Lolaia. Asadar, Lolaia e peste tot... 


Pornim pe la 8 dimineata imbracati si echipati corespunzator si urcam incet pe drumul de gheata care ne duce la pietrele. Peisajul superb, de poveste, de vis… de nedescris. Pozele vor vorbi de aceasta data mai mult decat mine in acest articol. Era atat de frumos, atat de pur… e un sentiment placut atunci cand vezi zapada virgina imprejurul tau, neatinsa de om, amprentata din loc in loc de urme de caprioare. E indiciul ca te afli in codrul verde metamorfozat intr-un intins alb, printre povestile fulgilor de zapada, printre vocea zapezii ce trosneste sub bocancul tau si a paraurilor ce vorbesc de sub zidul de gheata asternut peste ele. Acelasi spectacol inegalabil de forme, sentimente si culori il ofera muntele iarna, precum in miez de primavera, toamna sau calduroasa vara. 




Cascade mici de gheata, turturi agatati de stanci, copaci precum un candelabru natural, drumul ce urca incet si stralucea in bataia rezelor de dimineata ale soarelui si o companie placuta alaturi de cei cu care urcam pe munte. Printre zeci de poze si secunde in care contemplam cu atentie forma zapezii, ajungem la Cabana Pietrele unde poposim cateva zeci de minute. Era dimineata, era gol… eram doar noi. Cumparam un ceai cald si infulecam sandwichul atent pregatit la Cabana Lolaia la noi, timp in care incepem sa tremuram de frig. Culmea ironiei… in sala de mese era mai frig decat afara! Nu mai stam pe ganduri si plecam numaidecat la drum pentru a ne incalzi. 



Chiar inainte de a trece podul peste Stanisoara, venind de jos de la Carnic, vedem marcajul ce ne arata poteca.  Urmarim banda galbena si dibuim cu greu adevarata poteca. Cert e ca urcam si iar urcam si vedeam tot mai mult printre crendile brazilor culmile Retezatului stralucind cu zapada pe ele. Culmea Stanisoara, aflata pe cealalta parte a Vaii Stanisoara era prima care se vedea, fiind si cea mai apropiata de Lolaia pe care tocmai vroiam sa o “cucerim”. Pe masura ce urcam muntele ne rasplateste si mai mult… eram precum niste copii cuminti ce primesc recompensa pentru stradania lor.




Da, pot afirma cu tarie ca in aceasta tura muntele m-a rasplatit peste masura cu panorame ce si acum se desfasoara precum o pelicula in mintea mea. De la un punct de belvedere amplasat ceva mai sus vedem in sfarsit toate culmile Retezatului Nordic. Noi, aproape de pe fruntea Lolaiei, vedeam Culmile Stanisoara, Pietrele, Valea Rea si Gales asa cum erau ele pe harta, una dupa alta, despartite de vaile glaciare ce le poarta numele. Vedeam si cei trei mari gidanti ai Retezatului, Peleaga de 2509m, Papusa de 2508m si Vf. Mare de 2463m stralucind falnic in departare. Vf. Retezat, al IV-lea gidant al Retezatului era chiar in departare, la terminarea Culmii Lolaia… el, varful tesit de 2485m ascundea Soarele pe dupa el, lasand sa treaca doar cate o raza aurie de o parte si de alta. 





Ajungem chiar pe creasta, iar vantul incepe sa bata cu putere. Lectia de geografie era in plina desfasurare… simteam pe pielea mea cum sta treaba cu orientarea versantilor si… sunt nevoita sa imi pun rapid caciula pe cap. De partea cealalta a culmii… surpriza! Un peisaj inedit, pudrat cu zapada si evident bucuria mea de a descoperi o noua parte din infinit si din lume. Vedeam de acolo in departare, chiar in capatul zarii o parte din Apuseni… Metaliferii si Trascaul se vedeau mici, plini de zapada undeva in fundul depresiunii ce se deschidea in fata noastra. Descopar si Poiana Rusca, undeva in stanga Apusenilor(spre Sud). Vad muntii tesiti si reperez numaidecat grupa montana… ca mai intorc cateva grade spre sud, spre crestele Retezatului si vad mai aproape de noi Muntii Tarcu, mai josi, dar frumos incretiti.








Era de-a dreptul un peisaj de zile mari… Privind inspre Nord, de-a lungul Lolaiei vedeam intreaga Depresiune a Hategului, cufundata in relaxarea sarbatorilor de iarna. Undeva in dreapta, tot in departare(departarea inseamna departare ca sa nu existe confuzii...), vad un gigant alb… era Parangul alb descoperit de mine cu ceva ani in urma. Cu cat urcam mai mult, pierdem vizibilitatea dinspre partea de nord, caci inaintam mai mult in maruntaiele muntelui. Insa, cu cat urcam mai mult vedeam mai bine crestele carunte ale Retezatului. Vedem si Varful Bucura I de 2433m, pe care in vara il urcam cu copiii in tabara venind pe Valea Pietrele, urcand Curmatura Bucurei si coborand apoi pe limita Rezervatiei Gemenele, Saua Retezat si Valea Stanisoarei.
Pe masura ce urcam, ne afundam tot mai mult in zapada… uneori piciorul se afunda atat de mult incat ramanem intepeniti in zapada pana mai sus de jumatatea femurului… asta doar in locurile in care sub neaua ce pusese stapanire pe crestele de stanca se ascundeau jnepenii a caror crengi groase si zareau cate putin la suprafata zapezii.



Soarele era nelipsit din peisaj, iar zapada stralucea nebuneste imprejur. Ochelarii de soare erau acum un accesoriu necesar. Pioletul a aparut si el in peisaj, iar la coltari am renuntat promitandu-mi ca data viitoare am sa ii incerc si pe ei. Era prima data cand foloseam pioletul… era prima data cand il infigeam in zapada si prima data cand m-am lasat il el. Profesorii de piolet, asa cum i-am numit atunci, Florina si Adi, eu fost cei care supravegheau atent manuirea mea stangace la inceput a acestuia. Treptat incepeam sa il folosesc cu nadejde si dupa cum observasera si ceilalti, eram tare mandra de noua mea jucarie asa cum au numit-o ei. Ture de iarna vor mai fi cu siguranta la munte, iar pioletul  va deveni o jucarie tot mai mult folosita, cu grija, atentie si responsabilitate.Vor veni si acele zile...





Ajungem in sfarsit pe Vf. Lolaia Nord, dupa un urcus prin zapada aproape interminabil. Eu cu pioletul in mana priveam si de aceasta data cu ochii unui invingator lumea vazuta de sus. Caldarea Stanisoarei se deschidea atat de frumos la capatul vaii, iar varfurile de munte pictau cu splendoare panorama vazuta de aceasta data de sub bratul iernii, de sub cerul albastru ca ochii unui copil mic. In acele momente te gandesti categoric la tine si la ceea ce esti tu… la ceea ce ai lasat lumii, la ceea ce ai oferit bun si la viitorul tau, caci esti in locul in care esti atat de aproape de infinit si poti tinti din nou spre a ajunge cat mai aproape de un alt infinit. 





Intr-un interviu pentru un ziar local eram intrebata de ce am ales muntele si in raspunsul care l-am dat aminteam si de oamenii de munte… aminteam faptul ca ei au o sensibilitate aparte si o poveste de spus. Ei bine, acea poveste e spusa cel mai bine celor alaturi de care ai urcat pana in locul de unde lumea se vede mai mica, iar cerul mult mai jos... 



Pentru ca rasplata sa fie deplina, cateva capre negre isi fac aparitia pe crestele abrupte… era prima data cand vedeam animalele zbelte de sus. Pana acum le vedeam din caldari glaciare cocotate pe creste sau pe grohotisul abrupt… insa de aceasta data eu eram pe creasta, ele pe stancile Lolaiei, veghiind asupra intinsului alb. Nimic nu le sperie, nimic nu le disturba din normalitatea salbateca a lor, iar noi urmarim impietriti miscarile grandioase ce le faceau prin zapada ce statea gata sa se desprinda de sub ele.



La coborare alunecam prin zapada deja sparta de noi la urcare. Era o fuga continua prin nametii ce acopereau grohotisul ascuns sub stratul gros de nea. Uneori piciorul drept se afunda inca 20-30 cm, insa venea stangul din urma si devenea punctul de sprijin, iar dreptul impotmolit iesea rapid la suprafata, continuand intrecerea picioarelor. Miscarile devenisera deja ciclice… piciorul se afunda, iesea rapid, iar se afunda, iar iesea, se vedea un capat de jneapan, saltam peste crengile arborelui, apoi o urma de picior infundata mult in zapada, un nou salt peste ea si tot asa pana ajungem, fara sa ne dam seama, la padurea de brad ce acoperea Lolaia mai spre vale. Coboram apoi printre jnepenii inzapeziti si brazii incremeniti de frig si ajungem apoi la traseul marcat de aceasta data cu crucea albastra, pe Valea Stanisoarei. Urmarim poteca usor vizibila si traseul bine marcat si in 20-30 min ajungem la Cabana Pietrele unde nu ne mai oprim de aceasta data. Coboram grabiti spre Carnic, la Cabana Lolaia, fara a contempla insa spectacolul naturii de aceasta data in culorile inserarii. 








Cu siguranta tura pe Culmea Lolaia va fi printre cele mai frumoase ale mele caci, pioletul mi-a fost sprijin la urcare pentru prima data si, tot acum, m-am aruncat intaia oara in piolet… Retezatul a fost precum un magician carunt si iubitor de drumeti in ziua in care am urcat spre inaltimi… printr-o vraja ne-a scos in fata caprele negre, crestele ce straluceau sub soarele zambitor si panorama de vis ce atingea pana si Apusenii. Asa zile bune sa tot fie!


Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...