joi, 29 octombrie 2009

Excursia Olimpicilor 2009 - pe meleaguri străine

După muncă sau…după olimpiadă şi răsplata!
Au fost trei zile de vis în Austria, ţara muzicii şi a sporturilor de iarna ! Au fost trei zile în care am arătat că suntem lideri la distracţie !


Prima oprire a fost la Graz - fosta Capitală Culturală Europeană în 2003. Oraşul inimilor ne-a fascinat pe toţi! Centrul vechi, clădirile impozante, străduţele înguste sau pur şi simplu panorama asupra oraşului ne-au încântat privirile. Am urcat evident pe dealul Schlossberg, unde se găseşte simbolul oraşului: Turnul Ceas. De acolo, de sus, vedeam şi marele balon albastru în forma de inima: Kunsthaus Graz sau, cum este numit de către localnici, „extraterestrul prietenos”.


Peste alte câteva ore eram deja la Klagenfurt. Vizitam Muzeul Minimundus, o reproducere în miniatură a celor mai importante monumente din lume. Ceasul Astronomic din Praga, Vaticanul, Taj Mahalul, Turnul Eiffel, Statuia Libertăţii, Arcul de Triumf şi multe alte simboluri arhitecturale ne-au împins să spunem că „am văzut întreaga lume!” . A fost precum o expediţie de câteva ore prin Asia, Europa, America sau chiar Australia. Pozele au fost evident nelipsite!


Pentru că eram în ţara munţilor, a Alpilor şi a crestelor înalte am pornit spre Valea Gailtal. Facem popas la cel mai mare şi cel mai cald lac alpin din Europa: Worthersee, dupa care pătrundem tot mai mult printre crestele albicioase ale Alpilor. Admirăm spectacolul naturii... panorama muntoasă parcă ne vrăjeşte pe toţi.

Timpul nu îmi permite din nou să scriu mai multe, dar într-o viitoare postare voi reveni cu mai multe poze din sudul Austriei.
După cum ai observat(sper că ai observat) toate articolele de până acum descriau peisaje din Romania, încercând astfel să scot în evidenţă frumuseţea patriei mamă. :) E prima postare din ţări străine, dar s-ar putea să mai apară în viitorul apropiat şi ceva gânduri, impresii şi informaţii despre alte oraşe sau ţări europene care m-au impresionat într-un mod plăcut.


P.S. mâine iarăşi voi pleca la munteee!(după cum spunea cântecul)...mi-a fost dor de Parâng acum 3 saptămâni şi uite că acolo mă şi duc deja!

joi, 22 octombrie 2009

Cheile Turzii- o tură mai specială





Apar şi dispar subit; mi se par misterioase, dar în acelaşi timp deţin răspunsul întrebărilor mele. Înfipte parcă în pământ, răsărite dintr-un masiv stâncos spintecat în două de un pârâu mult prea firav, Cheile Turzii îşi fac intrarea impozant, grandios.

Le zăresc din depărtare. Despicătura din stâncă mă ademeneşte, mă atrage să descopăr o lume nouă, o lume fascinantă a apei şi a calcarului. - Haide! mă îndeamnă - . Urmăresc poteca şi mă apropii tot mai mult de stâncile cenuşii, albicioase, erodate parcă de privirile pierdute ale miilor de drumeţi.


Cobor alene, fără să îmi dau seama, în măruntaiele muntelui. Mă afund tot mai mult în fortăreaţa naturală care prinde dimensiuni gigantice. Arunc o privire în sus...văd doar pereţi înalţi şi abrupţi. Mă cuprinde un sentiment bizar, dar încrederea îmi invadează simţutile şi pornesc mai departe. Admir peisajul miraculor care se deschide treptat în faţa mea: versanţii abrupţi, crestele înalte şi turnurile de piatră mărginesc de o parte şi de alta cursul de apă ce şerpuieşte liniştit. Crestele se întind continuu, spre înălţimi, înghitind cerul ce închide despicătura din piatră.



O armonie desăvârşită între apă, aer şi pământ. Candoarea naturii mă vrăjeşte şi simt cum simţurile mele explorează până la extreme împrejurimile. Respir lacom şi profund aerul în care domneşte misterul, simt răcoarea şi umezeala rocii, privesc cu multă curiozitate fiecare plantă, fiecare formă cioplită în stâncă de măiestria apei, ascult cu încântare sunetul naturii. E o adevărată hrană pentru suflet. Îmi dau seama că mă aflu în locul în care tăcerea vorbeşte pentru mine, în care e de-ajuns să priveşti şi să asculţi pentru a te face înţeles. Păşind pe cărările cheilor, îţi dai seama că intri într-o adevărată comuniune cu tot ce te înconjoară, lăsând loc formelor să te copleşească.

Aici, în chei, carstul apare în toată splendoarea şi frumuseţea lui. Văd stânci şlefuite cu măiestrie, aşa cum doar apa o face: centimetru cu centimetru, până când se ajunge la perfecţiune, la puritate şi la frumuseţea deplină.

Pentru frumuseţea lor, pentru sălbăticia conservată, pentru peisajul încântător sau pur şi simplu pentru apariţia sublimă, Cheile Turzii sunt un veritabil miracol al naturii. Un colţ de lume special, unde putem face cunoştinţă cu natura în toată sălbăticia, complexitatea şi totodată simplitatea ei.

Nu întâmplător am ales ca titlul articolului să fie "Cheile Turzii - o tură mai specială". De ce mai specială? Pentru că a fost o zi în care defileul a fost pe jumatate plin cu geografi - eram în jur de 80 de profesori de geografie şi o mână de elevi .

Cu toţii ne-am lăsat vrăjiţi de frumuseţea "catedralei de piatră", de înălţimile crestei, de versanţii abrupţi, iar ceea ce a facut ca tura din chei să fie şi mai diferită de celelalte au fost explicaţiile primite chiar la intrarea în defileu.
A fost o zi specială pentru că am reîntâlnit oameni dragi mie, dar am cunoscut şi alţii noi. Socializam, râdeam, ne aminteam de vremurile bune ale ONG-ului...vorbeam de la egal la egal(s-ar putea să găseşti pe celălalt blog un articol despre ~vorbitul de la egal la egal~).


Pentru că ieşirea a fost acum ceva vreme(pe 10 oct.), iar între timp am avut ocazia să mă las vrajită şi de frumuseţea Alpilor Austrieci, am să las pozele să vorbească în locul meu, nu înainde de a mulţumi celor cărora trebuie să le mulţumesc pentru ziua geografică din chei !


P.S. pentru pozele 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 şi 14 - foto: Cristina Pop

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Parâng...amintiri neuitate


Azi, dupa o zi "geografică"( iar! - spre bucuria mea)...m-am pus în faţa monitorului şi mi-am dat seama că îmi e dor de Parâng...de înălţimile acestuia, de poteca ce urca tot mai mult şi mai mult până pe Vf. Cîrja-2405m, până spre Lacul Mija sau până la marele Lac Gâlcescu/Câlcescu.


Apusul din Parâng, caii sălbatici ascunşi sus pe platou prin ceaţa mult prea deasă, panorama de pe Cîrja, Mija - rece ca gheaţa, afinele culese din mers, vântul puternic de pe creastă, norii care erau mai jos de mine, Perseidele - spectacolul din fiecare noapte, imensul foc de tabără, biscuiţii de la Gâlcescu - cei mai buni mancaţi vreodată...îmi e dor de toate!
Îmi e dor poate de... farmecul ascuns al Parângului descoperit de mine acum un an.

Lacul Gâlcescu- cel mai mare lac glaciar din Masivul Parâng

Lacul Mija


panoramă de pe Vf. Cîrja -2405m

cai sălbatici


pasiune

căldare Mija

Apus de Parâng

duminică, 4 octombrie 2009

Excursie de studiu - Salina Turda


La insistenţelei Andei, veterana ONG-ului(pentru necunoscători-Olimpiada Naţională de Geografie) am mers în sfârşit în “excursia de studiu geografic” din Turda.

Aleg să merg prima dată la Salina Turda. Găsesc acolo o lume subterană a sării, o adevarată “fabrică” de sare încă de pe vremea romanilor.



Deschid uşa salinei cu nerăbdare – mă loveşte un aer rece, neprimitor. Fac câţiva paşi şi îmi dau seama că am intrat într-o altă dimensiune.


În faţa mea se întinde un tunel lung, parcă nesfârşit. Păşind încet îmi amintesc de lecţiile de geografie din aVIII-a, când am învăţat de Ocna Mureş, de Ocna Sibiului şi fac numaidecât legătura - îmi amintesc de cutele diapire, de imensul depozit de sare din sedimentele ce mărginesc Depresiunea Transilvaniei. Acum 18 milioane de ani...atunci s-au format cele 39000 mil tone de zăcământ de la Turda!



După câteva minute de mers prin tunelul mult prea luminat, dăm de o bifurcaţie...o urmăm şi descoperim că am ajuns în Mina Iosif sau, mai bine spus, Sala Ecourilor.


O cameră de exploatare, de tip conic, deschisă înca din 1740. Un imens gol subteran, de 87m adâncime. Liniştea deplină cufunda golul subteran – parcă mă îndemna să strig, să îmi fac auzită prezenţa, să fac cunoştinţă cu lumea sării. Mă pregatesc şi...urlu cât pot de tare! Cineva de jos îmi răspunde cu aceleaşi cuvinte, de 15 ori...e doar ecoul.


Rămân uimită şi mai încerc încă o dată, mai tare, mai puternic, mai hotărât! Primesc acelaşi răspuns, acelaşi ecou pierdut în întunericul primordial ce îmi transmite o stare de lelinişte, de nesiguranţă.


Ne continuăm drumul prin labirintul subpământean şi ajungem la Galeria Franz Josef, o galerie orizontală construită între 1853-1870 pentru a face ca transportul sării spre suprafaţă să fie mai uşor.

Găsim aici pereţi slefuiţi cu multă grijă de curenţii de aer, ce au la bază un ornament care îmi atrage atenţia – sare strălucitoare, de un alb imaculat!



În scurt timp descopăr şi mecanismul minune ce extrage sarea – crivacul! O maşinărie de mai bine de 120 de ani, din lemn masiv de brad, ce pare a fi un adevărat monument.



Ajungem în sfârsit la Altarul şi Scara Bogaţilor, unde facem tradiţionalele poze, după care coborâm în linişte câteva scări. Aici era locul unde se ţineau în zilele de sărbătoare slujbe, la care luau parte şi oamenii bogaţi, boierii, aceştia folosind scara pentru a pătrunde în salină, treptele fiind urcate şi coborâte doar de către bogaţi. Acum, păşesc şi eu pe ele...


Descopăr în faţa mea o cupolă imensă – Mina Terezia. Aflu că este o mină de tip clopot, care se adânceşte încă 90m sub mine. Peretele nordic ne oferă un spectacol adevarat: o cascadă de sare. Într-un astfel de decor, între acei pereţi circulari gigantici, mă simţeam mult prea mică.



Simţeam că sunt un simplu pion pe o tablă imensă de şah, iar o simplă mutare mă putea scoate afară din joc...aşa că...păşeam cu grijă, chiar cu frică spre imensa mină trapezoidală, Mina Rudolf. De data aceasta teama şi nesiguranţa pun stăpânire pe mine!



Păşeam la 40m deasupra întregii săli... era o încăpere imensă, luminată artificial, cu tavanul presărat ici-colo cu stalacmite firave şi cu pereţii modelaţi de milioanele de lovituri ale târnăcoapelor. Coborâm cele 13 etaje şi suntem în sfârşit cu picioarele pe...sare.



Jos e forfotă mare! Salina e în plin proces de modernizare, ceea ce mie nu îmi prea place... mi se părea mai spectaculoasă şi valoroasă înfăţişarea ei de acum sute de ani, fără lifturi sau structuri din fier. Cu toate acestea încerc să îmi imaginez forfota de acum 500 de ani,de când de aici se extrăgeau tone de sare,de când erau urcate până sus sac cu sac,de când tropotul cailor se auzea singuratic în liniştea deplină a sălii.



Infiltraţiile apei prin tavanul minei au format pe peretele nordic stalactite din sare, precum nişte frânghii albicioase suspendate de plafonul înalt.



Ne strecurăm repede printre muncitorii ale căror priviri nedumerite se aţinteau asupra noastră şi ne întindem peste balustrada alunecoasă din lemn. Vroiam să vedem lacul de la baza Minei Terezia. Chiar şi acolo se lucra...pe insuliţa formată în centrul lacului subteran mişunau umbrele siluietelor umane.



Facem cale întoarsă, păşim iar pe aceleaşi scări din lemn de brad, privim încă o dată, cu mai mult curaj acum, grandioasa sală trapeziodală, urcăm Scara Bogaţilor şi urmărim iar labirintul subteran. Ne duce la sala de tradament!



O încăpere cu pereţi de sare, pardosea de lemn şi multe neoane care mă fac să cred că aproape am ieşit din salină. Totuşi, eram încă înăuntru, într-o lume care semana mai mult cu cea de dincolo de întunericul subteran...sala de tratament era plină de copii, părinti, bunici şi chiar un medic! Până şi toalete şi duşuri am găsit aici...am fost chiar uimită să văd că, totul era amenajat ca la carte!



Timpul trecea, iar noi mai aveam de mers şi la Castru si la Zoo, aşa că ne grăbim spre ieşire, nu înainte de a poposi încă o dată în Sala Ecourilor. Am aruncat atunci ditamai bolovanul de sare, dupa care asteptam, precum nişte copii nerăbdători, răspunsul straniu care trezea încăperea pustie.



Pentru că răceala a pus şi mai mult stăpânire pe mine de când am intrat în lumea subterană, iar vocea nu mai rezista mult, am strigat doar trei litere: “O-N-G!!!”, după care am privit în întuneric şi am ascultat cum ecoul se repeta continuu... încet, încet, tot mai încet până nu s-a mai auzit deloc...a fost o clipă de visare.


Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...