luni, 17 septembrie 2012

Piatra Secuiului - Rîmetea




Dupa aproape cinci luni de cand m-am inscris ca membra aspiranta in CAR Sectia Universitara Cluj am luat parte, in sfarsit, la prima drumetie alaturi de colegii de club.
Pornim din Cluj cu gandul de a merge la Scarita Belioara intr-o tura scurta de o zi, insa vremea parea cam nefavorabila pentru o iesire. Pornim totusi cu incredere spre Turda, urmand ca in Mihai Viteazu sa luam decizia pe unde s-o apucam. La cum aratau norii nu era o varianta buna sa mergem la Scarita sau sa continuam spre Salciua, pentru o drumetie sus pe Bedeleu, asa ca alegem Rimetea, respectiv Piatra Secuiului si bine-am facut, caci ne-a plouat doar in trei reprize si si atunci ploaia ne-a ocolit destul de mult.
Din satul Rimetea, asezarea rustica de la baza abruptului, aveam sa urmarim crucea albastra care ne urca sus in saua de pe stancaria dantelata, cu aprox. 500m deasupra satului. Traversam terasele satului si ne apropiem tot mai mult de verticalele stancoase. Urmarim poteca ce urca amfiteatrul calcaros, traversand succesiv zone cu grohotis, pajiste sau tufisuri de macies si porumbar. Dintr-o poveste in alta trecem si pe langa unica sursa de apa din apropierea traseului, un izvor aproape de secare si inca alimentat de nivelul freaticul care n-a coborat prea jos acolo. Dupa cam o ora de urcat ajungem in saua care ne scoate la mijlocului ansamblului stancos, nu inainte de a ne lua pentru cateva minute pelerinele pe noi, caci ploaia a trecut cateva minute deasupra noastra.






De pe saua de la aprox. 1000m, dupa cum arata harta, o luam in dreapta, tot pe cruce albastra, pana pe Vf. Piatra Secuiului, 1128.7m, cel mai inalt de acolo. Pana sa ajung pe varf am observat si eu omniprezenta spiritului maghiar pe stanci, unde-a fost neaparat nevoie sa fie pictat steagul vecinilor nostri, majoritari ca populatie in satul de unde tocmai plecaseram. Asadar, nu am fost uimita, cu toate ca am fost prevenita, sa gasesc pe varf doua borne ce purtau mandre cele trei culori a caror aranjare si conotatie insemna mai mult decat steagul ungariei acolo. Printre glume cu tematica etnica si religioasa, am numit varful de 1128m "Mecca secuilor", caci in urma noastra veneau peste 40 de turisti cu o varsta respectabila ce-au cutezat a ajunge acolo. M-am bucurat sa-i vad bine echipati si cu zambetul pe buze. Un exemplu!








Am coborat din nou in sa, dupa care am continuat spre nordul abruptului, spre Coltii Trascaului. Aveam doua variante, insa pentru ca dinspre Cheile Aiudului parea sa vina din nou ploaia, am ales sa ne indreptam in directia opusa - Coltii Trascaului ce ating altitudinea maxima de 1113m, insa nu stiu exact daca noi am urcat sau nu acolo. Cert e ca se vedea foarte frumos satul Rimetea si in departeare, culmea Ardascheia si Salas(pe harta)/Salos(in literatura de specialitate).
Urmarim de acolo banda rosie ce avea sa ne coboare prin padurea de foioase, ocolind coltii trascaului si revenind apoi prin nord vestul Coltilor Trascaului. Coborarea prin padure a fost placuta pentru ca totul era uscat, dar daca ar fi plouat ceva mai tare, noroiul care-ar fi aparut pe poteca ne-ar fi facut drumetia ceva mai murdara.






Cand am iesit din padure am descoperit in dreapta potecii o roca ciudata, masiva, inchisa la culoare si cu o textura diferita de cea a versantilor calcarosi. Am pariat atunci ca ar fi o roca vulcanica, caci mai vazusem asa ceva in 2009 la Nationala de Geografie din Satu Mare si stiam prea bine textura si culoarea lavei la zi. M-am bucurat ca atunci cand am ajuns acasa si am citit putin despre geologia zonei sa descopar ca intr-adevar erau roci magmatice, mai exact ofiolite. Era lava unor vulcani submarini(Marea Thetis), intarita instantaneu la contactul cu apa marii. Am urmat apoi poteca pe sub Coltii Trascaului, turnuri si tancuri verticale formate din calcare jurasice provenite din sceletul coralilor ce traiau in vechea mare Thetis.






Dupa o pauza de prajitura, inainte sa ne ude iar ploaia, ne indreptam spre masina, pe ulitele satului. Ce e important sa stim despre Rimetea, pe langa toate informatiile care abunda pe internet despre populatia maghiara si ceea ce reprezinta astazi centrul asezarii rurale, cu locuintele traditionale, ar fi trecutul si dezvoltarea acestuia. In 1291 Rimetea a devenit oras, ocupatia de baza fiind mineritul, sustinut in zona de Curtea Imperiala care a adus familii de mineri si mestesugari germani care au dezvoltat zona prin buna cunoastere a mestesugurilor. Vin apoi slavii, dupa care urmeaza colonizarea maghiara, pe domeniile carora se stabilesc si romani. Mineritul era practicat indeosebi in Ardascheia, unde materialul vulcanic a patruns intre roca cristalina(micasisturi) si cea calcaroasa, formand depozitele de siderit(carbonat de fier) si limonit(oxid de fier). In sec XVII, cand mineritul nu a mai devenit prosper pentru asezare, locuitorii au fost nevoieti sa-si schimbe ocupatia de baza in ceva mai putin banos, insa ce le-a adus si acum renumele in Transilvania. Au aparut familii de cioplitori in piatra, iar agricultura a devenit o ocupatie de baza. Gospodarindu-se dupa o randuiala proprie, Rimetea a devenit si astazi un sat autentic, cu particularitati culturale ce-i ofera titlul de unicat.
Noi am stat acolo cateva ore, privind cum ceata pune stapanire pe Coltii Trascaului, privind cum localnicii isi petrec nestingheriti de prezenta turistilor fiecare zi... cu mersul dupa apa, printre zecile de motociclisti care-au aparut pe ulitele satului. Dupa ce am admirat casele si ne-am minunat de cei peste 100 de motociclisti ce-au poposit acolo, ne-am oprit si la unul din cele mai cunoscute obiective turistice ale satului: Gonduzo.





Ca si impresie de tura pot afirma ca am fost tare norocosi pentru ca nu ne-a udat prea mult ploaia si in acelasi timp am fost inspirati pentru ca am schimbat traseul pe ultima suta de metri. Cat despre Piatra Secuiului pot spune ca, dupa o tura peste o alta "piatra", Piatra Craiului, nu-mi pare atat de spectaculoasa, insa pentru ca nu poti avea creasta oriunde vrei tu in tara, admit ca e un loc frumos pentru o scurta drumetie. Pentru a completarea lista obiectivelor din zona fac trimitere la un articol mai vechi despre Cheile Aiudului si Cetatea Coltesti, aflate in vacinatatea Pietrei Secuiului: AICI.

Vreme buna si o toamna cat mai blanda!


vineri, 14 septembrie 2012

Delta Dunarii





Acum ceva timp anuntam doua postari despre aplicatia de vara din Delta Dunarii. Zilele au trecut, am apucat sa plec iar prin munti asa ca am intarziat cu postarea, anuntand intre timp si festivalul folk de la Salciua. Ca sa nu mai lungesc vorba, incep a spune ca articolul de azi va avea ca punct forte imaginile din delta, instantaneele surprinse in rezervatie si mai putin explicatii, asa cum o fac de fiecare data in articole. De ce? Pentru ca vad mult prea complexa si obositoare documentatia despre Delta Dunarii pentru articol, intrucat vegetatia si fauna sunt aici punctele de interes, iar etapele formarii deltei si multe alte chestiuni geografice despre care aleg sa scriu mereu preiau o pozitie secunda. Asadar, ca sa nu dau cu bata-n balta pentru ca nu e domeniul meu ornitologia sau lhtiologia am sa ofer putine informatii, pentru care insa exista nenumarate surse de documentare.




De la Tulcea( primul articol AICI) calatorim cu fluviala pana la Crisan unde aveam sa dormim cateva nopti. In prima zi de excursie in delta am navigat cu salupele pe canalele din rezervatie si pe lacurile ce ascundeau grupuri de pelicani. Pana sa ajung in delta consideram ca nimic in tara nu e mai frumos decat muntele, insa mi-am schimbat opinia si am plecat cu o impresie placuta despre ceea cea inseamna frumusetea suprafetelor lacustre, a stufului ce ascunde egrete, a nuferilor albi si a pasarilor de felurite dimensiuni inlemnite parca pe apa.






Alegem sa pornim in excursie dimineata, pentru ca nu era atat de cald. De la Crisan o luam pe Dunarea Veche pana la Lacul Bogdaproste. Din cate-mi mai amintesc hidronimul are si o istorie despre un pescar care nu prindea peste pe lac, iar de aici numele suprafetei lacustre. Pana sa ajungem pe Bogdaproste am traversat cateva canale unde vedeam de o parte si de alta tot felul de semne pentru navigatie. Nu intelegeam nici unul din ele, insa ma fascina sa descopar o lume si o viata a unei comunitati despre care nu intelegeam mare lucru pana atunci. Lacul era imens, cat vedeai cu ochii era doar apa. La un moment dat, pe suprafata apei vedem cateva puncte albicioase. Ne apropiem si descoperim de fapt un card de pelicani. Ii ocolim pana isi iau zborul deasupra noastra, batand din aripi greoi si obosit. Am aflat atunci ca "decolarea" e cat se poate de simpla: e destul ca unul din pelicani sa isi ridice aripile si sa dea de doua ori pentru ca restul sa-si ia zborul. Despre nuferi si celelalte elemente vegetale nici nu mai amintesc. Era un paradis lacustru, o armonie!







Trecem de la Bogdaproste prin Canalul Trei Iezere pana ajungem la lacul cu acelasi nume. Acolo luam viteza, caci nivelul era destul de scazut si nu vroiam sa ramanem impotmoliti in namol. In tot acest timp eu intrebam proprietarul pensiunii unde eram cazati, soferul nostru pe perioada excursiei, tot felul de lucruri despre delta, natura, animale, pasari, locuitori... lucruri care nu se afla in carti si despre care nu se scrie. Mi-a placut raspunsul pe care l-am primit atunci cand am intrebat ce a vazut cel mai frumos in delta sau ceea ce-i place mai mult intr-o excursie in rezervatie. Raspunsul m-a surprins, dar a fost cat se poate de normal. Imi spusese atunci ca, fiecare iesire are farmecul ei, ca uneori vezi scormorani, alteori pelicani sau pesti care sar in calea ta, insa niciodata nu e la fel, fiecare excursie are neprevazutul ei.




De la Lacul Trei Iezere continuam spre Grindul Stipoc. Facem acolo o scurta oprire la o asezare monahala, Manastirea Stipoc, amenajata si dezvoltata in conditii specific deltaice. Schitul Sfantul Atanasie a fost unul din locurile cu o conotatie religioasa unde linistea, de orice fel ar fi ea, guverna atmosfera de acolo.
Dupa oprirea pe grind, singurele locuri de altfel unde poti pune piciorul in delta, continuam spre una din cele mai faimoase localitati, Mila 23, locul unde s-a nascut canotorul Ivan Patzaichin. Aveam in fata o dezvoltare si amenajare teritoriala tipic deltei, cu dezvoltare liniara si infrastructura edilitara precara, atat cat se putea acolo. A fost interesat sa observ cum ceea ce citeam cu ceva ani in urma era atunci pus in fata mea si trageam concluziile despre traiul deltei chiar de acolo, din mijlocul ei.







Urmatoarea zi mergem la Sulina, la plaja. Dupa o experienta comica pe Canalul Sulina cand salupa noastra s-a stricat si am asteptat ceva timp sa fim transportati la destinatie, am ajuns si in orasul de la gura varsarii Bratului Sulina in Marea Neagra. Plaja era un loc salbatic, cu putina lume, doar o terasa si, spre uimirea mea, curata. Dupa cateva minute de plaja si o baie in mare ne mutam tabara la terasa unde dezvoltam povesti si conversatii dintre cele mai diverse.
De la Sulina drumul spre casa, respectiv spre Pensiunea Ovidiu din Crisan, a fost unul foarte special, caci soarele picta in nuante rosiatice valurile Dunarii iar vegetatia devenea caramizie. Intindeam mainile in aer si simteam cum vantul impinge cu putere tegumentul uscat de atata soare. Bagam mana in apa, printre valurile create de salupa noastra si priveam cu nostalgie unduirea apei caci aveam sa ne despartim de delta urmatoarea zi, dis-de-dimineata.





All in all a fost o iesire demna e a fi repetata in delta, atat prin ceea ce am vazut acolo, cat si atmosfera creata intre noi, cartografii pusi pe distractie. Cu nesomn si cu aruncari in piscina, cu escapade nocturne pe apa si multa "hidratare", aplicatia a fost una reusita, specifica unor geografi cartografi, pusi mereu pe voie buna.

Va recomand sa mergeti!



Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...