duminică, 29 noiembrie 2009

Să păstrăm România curată!

Aceasta e noua campanie iniţiată de Umbrela Verde căreia m-am alăturat şi eu. Am descoperit site-ul întâmplător, cândva târziu în noapte. (ţin minte faptul că mi-a atras atenţia într-un mod plăcut ceea ce am găsit pe pagina verde de net) Următoarea dimineaţă am accesat iar site-ul şi am hotărât să devin blog partener, iar azi m-am înscris şi ca voluntar în campanie.
Era vorba doar de un formular simplu de înscriere cu nume, prenume etc. , iar la sfârşit era un chenar mic cu titlul "motivaţie". Deci...trebuia să scriu de ce vreau să devin voluntar într-o astfel de campanie. Mi-ar lua mult prea multe rânduri şi mult prea mult timp pentru a-mi argumenta alegerea aşa că îţi voi spune doar atât: dacă eu spun nu, s-ar putea să fim 200000 de Români poate care spunem "nu" implicării, dar dacă eu spun "DA", au rămas doar 199999 de Români care au spus "nu" şi există o persoană care va face bine mediului. (chiar şi atunci când arunci la gunoi resturile sau PET-urile faci mult bine mediului, darămite atunci când iei tu însuţi de jos o mizerie...atunci esti un salvator al acestuia!)
Chiar pe prima pagină a site-ului campaniei se găseşte un argument care conţine şi următoarele rânduri care ar trebui să pună un semn de intrebare fiecăruia dintre noi: "Umbrela Verde este o campanie care urmareste sa schimbe o mentalitate profund gresita a romanilor: "Gestul meu nu conteaza". Este o campanie prin care vrem sa convingem ca, impreuna, trebuie să pastram Romania curata! "
De acestă mentalitate m-am lovit şi eu, am încercat să o schimb, dar voi reuşi acest lucru doar demonstrand că eu însămi nu am acea gândire nepăsătoare, chiar ipocrită aş putea să o numesc. Dacă eu voi lua atitudine(mai exact...să arăt prin gesturi şi acţiuni vizibile că iau atitudine), poate că atunci voi reuşi mult mai uşor să schimb unele percepţii greşite şi, de ce nu, să formez astfel viitori "salvatori ai mediului".
Până va deveni România curată, mai este mult. Dar până ca tu să devii salvatorul ei e doar un pas...nu uita că GESTUL TĂU CONTEAZĂ


sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Parângul ALB



Am întârziat mult şi bine cu articolul din Parâng...vine cu o întârziere de aproape o lună şi asta datorită superprogramului pe care îl am în fiecare zi, ca să nu mai amintesc de şcoala care îmi limitează practic activităţile geografice. În fine...revin la povestea iniţială despre Parâng şi Mţii. Lotrului. Din Cluj, ajungem la Lacul Vidra, traversăm Mţii. Lotrului, mergem la Peştera Bolii, vedem şi "mireasa din defileu", după care mâncăm tradiţionala ciorbă de burtă şi... cam aşa începe povestea.


Bucuria simţită în Mţii. Lotrului, atunci când am atins pentru prima dată zăpada din acestă iarnă a fost precum o introducere pentru plăcerea, satisfacţia pe care am simtit-o atunci când am văzut iar Parângul...


Masiv, impozant şi alb! Îl priveam de jos, din Petroşani, cu multă nerăbdare. Doream să urc iar pe muntele cu care am făcut cunoştinţă pentru prima dată, pe muntele care mi-a oferit pentru prima dată bucuria simţită la terminarea turei, bucuria trăită atunci când am văzut primul lac glaciar, prima căldare glaciară, primul refugiu sau primii cai sălbatici.


Emoţia mă cuprinde când mă urc pe telescaun şi îmi primesc rucsacul în braţe. Ştiam că doar 15 min mă despărţeau de muntele care mi-a sădit în suflet dragostea pentru înălţimi. Urcăm încet, pe ziuă. Pe măsură ce înaintăm ne afundăm parcă în noapte. În spatele meu începe un spectacol de lumină – Soarele apune, Jiul de Vest se vede precum un şarpe roşiatic pe cerul negricios, iar luminile Petroşaniului se ivesc puerile în întunericul care deja a pus stăpânire peste colosul alb. Apare Luna, iar zăpada strălucitoare reflectă o parte din lumina ei. Priveam în drapta, în stânga, în faţă...era numai zapadă! Ştiam că acolo, sus, mă aşteapta prima zapadă din sezon!


Telescaunul iese din pădure şi vântul începe să bată puternic, puternic de tot. Aerul rece, tăios, mă face să renunţ la poze şi îmi iau numaidecât mănuşa în mână. Platoul unde acum doi ani făceam o horă imensă la Nedeea Troiţei era acum pustiu, alb. Cântecele noastre “sparg” liniştea deplină şi îndeamnă câteva siluete umane să iasă afară din cabanele care s-au înmulţit cu mult de când am văzut eu ultima dată Parângul. Ne faceam astfel auzită prezenţa, anunţăm parcă muntele de venirea noastră.



Cabana era aceeaşi: livingul mic, dar încăpător ne-a adunat iar pe toţi la un loc, iar camera 8 a rămas neschimbată - toate erau aşa cum le-am lăsat acum două veri!
Noaptea, zăpada sclipea din toate părţile. Era o plăcere să alergi prin neaua proaspăt aşternută, să o arunci în aer şi apoi să priveşti cum sclipeşte în întuneric în timp ce cade alene.


După mult prea puţine ore de somn(din nou), mă trezesc cu greu şi mă îndrept spre geam. Lumina puternică mă atrage să privesc cerul, muntele alb şi...ceata care era cu mult sub mine!
M-a cuprins un sentiment mult prea plăcut...mă trezisem de nici 2 min. , iar muntele mi-a oferit deja o panoramă încântătoare.

Peste câteva ore pornim încet spre băncuţele de la baza Parângului Mic. Pornim de la 1700m şi ajungem la aprox. 2000m. Diferenţa de nivel:300m - pentru unii poate destul de mult, pentru mine...puţin, prea puţin pentru a-mi stăpâni setea de drumeţe. Totuşi, timpul scurt petrecut de această dată sus, la munte, a fost compensat de frumuseţea peisajului, de panorama încântătoare.

Crestele erau sub zapadă, ceaţa tocmai se ridica, iar curenţii de aer creau forme inedite din particulele fine de apă. Şureanu, Retezatul, Vf. Cîrja...toate erau acoperite de zapadă. Privesc în jur şi mă încarc parcă de energie, de putere pentru săptămânile în care voi fi jos, în menghina oraşului. Retezatul se ascundea după norii albicioşi; apărea din nou, iar noi parcă îl pândeam şi furam câte o poză cu “muntele apă”.

Ne facem câteva poze după care coborâm forţaţi parcă spre Petroşani, oraşul dintre munţi cufundat într-un ceaun de ceaţă.


Fie ca l-am văzut ziua, noaptea, vara sau la început de iarnă, Parângul rămâne acelaşi colos de stâncă impozant care mă uimeşte prin frumuseţea masivităţii sale, prin crestele grandioase.

duminică, 22 noiembrie 2009

Legende ascunse în întuneric - Peştera Bolii


Peştera Bolii aparţine ariei protejate a Parcului Natural Grădiştea Muncelului- Cioclovina cuprinzând 8 rezervaţii şi monumente ale naturii, dar şi monumente istorice precum: Cetatea Dacică Bolii sau Castrul de a Crivadia. Ca rezervaţii şi monumente naturale trebuie amintite şi : Complexul carstic Ponorici- Cioclovina(Peştera Valea Stânii), Cheia şi Peştera Şura Mare, Peştera Tecuri, fâneţele Pui, locul fosolifer Ohaba Ponor, Cheile Crivadiei şi dealul şi Peştera Bolii.


Se găseşte undeva în Sudul Ţării Haţegului, aproape de locul unde se întalnesc Mţii. Retezat cu Mţii. Sebeşului, la câţiva km de oraşul Petroşani.

Se spune că numele provine de la familia Bolia care, în Evul Mediu, ar fi avut proprietăţi întinse în jurul peşterii. Numele acestei familii apare pentru prima dată într-o atestare documentară într-un act de donaţie al regelui Sigismund în sec. XV (1404).


Peştera este una dintre cele mai mari din Transilvania, fiind săpată de către pârâul Jupâneasa în calcare jurasice. Lungimea acesteia este de aprox. 455m, iar înălţimea tavanului se păstrează undeva la 10-12m, în trecut grota fiind traversată călare. Diferenţa de nivel este mica, de 2-3 m, dar formaţiunile carstice satisfac privirile simplului vizitator.


Este singura peşteră din ţară unde se poate observa străpungerea în totalitate de către o apă curgătoare a obstacolului din roca calcaroasă. Intrarea în peşteră se face printr-o deschidere mare, cu înălţimea de 10m, iar lăţimea de 20m, golul subteran având lărgimea maximă la o distanţă de 75 m de insurgenţă.


În galeriile largi, unde în perioada interbelică aveau loc concerte de muzică(concerte care mai au loc uneori şi astăzi), s-au găsit urme de locuire încă din paleozoic. Pereţii calcaroşi încă mai păstrează urmele locuirii umane, şi anume picturile murale care uimesc prin perfecţiunea formelor şi complexitatea acestora, în ciuda perioadei vechi în care au fost realizate. Se spune că aici se găseşte cel mai vechi calendar din lume, datând cu mult înaintea erei noastre( ar fi frumos să fie adevarat, eu una nu cred asta).


O colonie de lilieci agăţaţi de tavanul grotei hibernau nemişcaţi în întunericul subteran, întuneric trezit de forfota vizitatorilor speriaţi de eventualitatea ca un liliac să li se puna pe cap(mit cu care părinţii ne chemau când eram mici în casă). Ce am aflat nou la vizitarea peşterii? Faptul că excrementele de liliac se numesc guano, fiind bogat în nitraţi şi potasiu, iar ca fertilizator pentru legume sau plante fiind cel mai bun.


Fie că istoria şi legendele par să înăbuşe valoarea geologică, naturală a peşterii, o data ce ai vizitat monumentul naturii descoperi frumuseţea zonei, frumuseţea peisajelor, dar mai ales farmecul întunericului subteran. Pârâul Jupâneasa ce intră nestingherit în imensa deschidere a peşterii se pierde încet în întuneric transformându-se într-un pârâu subteran ce sapă continuu în carstul jurasic. Apa modelează încă o dată pereţi cu forme neregulate, adevărate sculpturi milenare.


Datorita golului subteran generos din interiorul grotei, germanii au ales filmarea câtorva scene pentru documentarul „Legenda Nibelungilor” şi, chiar ieri am observat câteva cadre filmate în pesteră la sfârşitul unei reclame care promovează o marcă de bere cunoscută. Dacă nu valorificăm valoarea geologică şi istorică a peşterii, măcar să o folosim ca un platou de filmare...


sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Biserica Densuş - sacralitate şi unicitate


Biserica monument istoric Densuş, ridicată din piatră în sec. al XIII-lea, pe plan central, cu caractere romanice, are naosul pătrat, suprapus central de un turn sprijinit de patru stâlpi masivi în jurul cărora se alfă un spaţiu îngust acoperit cu o blotă semicilindrică. Spre Est are absida semicirculară cu un diaconin. Pe latura Sudică şi de Vest au fost adăugate încăperi anexe precum şi o tindă în sec. XIV-XV.


Este construită din piatră romană de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa, dintre care unele, profilate, au fost refolosite în elementele de rezistenţă sau cu scop decorativ.
În interiorul monumentului se află o valoroasă pictură murală ce datează din prima jumătate a sec XV, ce împodobeşte absida semicirculară a altarului, pereţii răsăriteni ai naosului, unele părţi ale stâlpilor centrali, iar la exterior, deasupra uşii de intrare în navă, icoana de hram( Sf. Nicolae).


Pictura din 1443 aparţine artistului Ştefan Zugravul, semnatura sa aflându-se sub fereastra sud-estică a absidei. Ansamblul mural îmbină sincretic iconografia traditională bizantină cu elemente narative şi realiste cu trăsături de renaştere timpurie într-o viziune cu trăsături folclorice.


Tot ce ai citit mai sus am găsit şi eu scris pe un panou informativ, undeva la intrarea în incinta bisericii. Ceea ce mi-a atras atenţia într-un mod foarte, foarte plăcut şi m-a împins să postez un articol despre Biserica Densuş este arhitectura unică. Faptul că biserica este cea mai veche din ţară nu m-a impresionat atât de mult precum forma şi dimensiunile sale. Vizual, aceasta impresionează prin măreţia cu care se ridică de undeva de la marginea satului cu acelaşi nume.


În preajma lăcaşului simt un aer bizar. Era un fel de presiune...sentiment pe care îl trăiesc de obicei atunci când sunt într-un loc plin de istorie, într-un spaţiu care a fost martor al trecerii timpului. Priveam turnul înalt ce se întinde precum o axis mundi spre cer şi încercam să îmi imaginez trecutul atât de diferit de la un secol la altul al bisericii. A trecut de la templu păgân la biserică ortodoxă. A trecut de la un loc unde se sacrificau jertfele(fiind considerat a fi un templu roman al zeului Marte), la un spaţiu unde divinitatea guvernează şi astăzi.


În arhitectura bisericii aproape că nu am regăsit influenţe bizantine, specifice bisericilor ortodoxe(doar absida semicirculară a altarului mă duce cu gândul la stilul bizantin). Cu toate acestea, de îndată ce am intrat în naosul sufocat parcă de istorie şi presat de zidurile mult prea groase am descoperit o pictură murală veche, dar cu influente bizantine. Elemente precum capiteluri, pietre funerare, coloanele, cărămidele cu inscripţii romane şi mai ales tuburile de canalizare dau un plus de unicitate arhitecturii.


Aş vrea să pot să îţi descriu mai bine sentimentul care m-a cuprins atunci când priveam zidurile groase şi turnul ce se termina precum o piramidă undeva departe de mine. Am pus mâna pe piatra romană ce stătea la temelia lăcaşului şi simţeam cu mâna mea trecerea timpului. Nu doar că o vedeam, ci şi o simţeam...duritate, asprime, răcoare.

Ici-colo apăreau brâuri în zig-zag de cărămidă roşiatică ce împlineau decorul arhitectural. Coloanele sau bucăţile masive de piatră ce stăteau la temelia zidurilor transformau edificiul într-un adevarat monument.


Aspectul arhitectural, care mă duce cu gândul mai mult la un templu păgân mi-a inspirat în acelaşi timp un sentiment ce m-a făcut să consider edificiul unul dintre cele mai sacre construcţii văzute de mine şi, fără îndoială, să consider arhitectura Bisericii Densuş cea mai frumoasă şi unică din România.

Internship platit cu biroul la munte

Bine v-am regasit!  Acum 11 luni scriam pentru ultima data pe blogul personal. Au fost de atunci zile in care mi-am cautat dori...